Unguroaica

            I

Ajung c-un taxi la gară, plătesc și mă caut, de control, după biletul de tren: mi-l luasem dinainte, de la o agenție din centru, unde o doamnă nu a vrut (nu a putut?) să-mi dea loc la vagonul de dormit – mergeți dumneavoastră în tren la vagonul de dormit și vă luați de acolo, dacă găsiți liber, noi la agenție nu putem vinde la cușetă. Probabil că o să trebuiască să plătiți ceva-n plus, vedeți dumneavoastră. Vă descurcați. Ce să zic, perfect, n-o să-mi deconteze nimeni banii ăia. – Trec prin gară și ies direct pe peron, linia 5. Îmi arunc rucsacul pe o bancă. 500 de kilometri. 11 ore. În China i-ai face în 3. Dar am cărți, laptopul, căștile. O să păcălesc eu cumva timpul ăla, cum am făcut și la venire: nimerisem într-un compartiment full, irespirabil, naiba știe de cât timp se aflau acolo cei dinăuntru. Să fi fost câteva ore, o jumătate de zi? Oricum, părea că nu mai au nicio speranță – resemnați, nebărbieriți, rupți de oboseală. N-am rămas, era mai rău ca-n avion. Era ca-n tren, de fapt. După câteva încercări, am găsit un compartiment gol, gol-goluț. 10 ore m-am întins pe scaunele ălea, în toate pozițiile. Să citesc? Îmi fugeau rândurile de sub ochi, lumina era chioară și nici cartea nu era chiar o lectură de tren – niște eseuri pretențioase din care oricum nu-nțelegeam mai nimic. Ceva muzică, un concert din 2016 a lui Amon Tobin – live-ul venea cu niște proiecții care-ți dădeau un fel de cheie la modul în care trebuie să asculți albumul, Isam. Apoi un serial, apprentice uk, seria 2. O chestie vechiuță, dar pentru ce se-ntâmplă în România, încă din viitor. Intersant deși, în definitiv, o pierdere de vreme, Sir Alan Sugar. În fine, mai strâmb, mai adormit, mai amorțit, de bine de rău a fost bine. Am ajuns, am făcut ce trebuia să fac, acum n-am decât să mă-ntorc. Același drum interminabil înapoi. Tot noaptea, normal, doar n-o să stric o zi, adică n-o să stric lumina ei, ca să zic așa, petrecând-o în tren. Nu mă interesează peisajul și chiar dac-aș fi curios să-l privesc, afară-i o toamnă cețoasă și ploioasă care nu-mi oferă nimic. Și frig, da, e frig al naibii. Mi-a-nghețat curul pe bancă și trag țigară după țigară, pe automat. Ce dracu mi-a trebuit să ies pe peron nu știu, doar puteam să aștept ăstea 30-40 de minute înăuntru. Acum, în orice caz, mi-e lene să intru, să mă ridic, să cobor, să urc, să merg... stau aici, pe bancă. Plus că rucsacul s-a făcut cam greu. Mi l-au îndesat cu cărți. Un poet mi-a dat noua lui carte, ieșită ieri. Omul e fumat tot timpul și are râsul ăla spart și silit, al drogaților de cursă lungă. Altă carte – tot un poet, dar mort (cel mai bun poet e cel mort, zicea cineva ieri vizavi de ăsta). Le răsfoiesc dar nu mă prinde nici una. Poate revista: groasă, două numere. Am impresia că textele-s prea sofisticate pentru gara asta mizerabilă. La restul cărților nici nu mă mai uit. Pun tot în rucsac și închid.

„N-ai un foc?” Aud întrebarea și instinctiv mă gândesc că e cineva care o să mă-ntrebe dup-aia dacă vreau o gagică. Ultima dată mi s-a-ntâmplat la venire-ncoace, în gară. O fetiță jumate cât mine, să fi avut vreo 15 ani, mă abordase, întrebându-mă, după ce i-am dat focul, dacă vreau o gagică. Adică pe ea, expunându-se, cumva, ca să evaluez marfa. Mă uit și acum. Doi tipi. Tineri, mai haiduci, așa, după haine. Unul cu glugă, are potențial de infractor. Mă ridic de pe bancă, numai bine că mă lipisem de ea, de la frig. În jur – nimeni. Ei doi și cu mine, pe peron. Îi dau bricheta celui cu glugă. Celălalt e un băiat ușor sâsâit, adolescent neformat, fața lui n-are încă nicio expresie, tocmai de aia pare inocent. Băieții răi, hoții, bătăușii au trăsături clare, sunt siguri pe ei, un pic golani, un pic șmecheri, un pic politicoși, dacă ești atent, știi de unde să-i iei. La ăștia doi, pare și nu pare. Nu mă decid în privința celui cu glugă. Stau cu ochii pe rucsac. Situația e incertă, tocmai pentru că mă țin de vorbă: unde plec, când vine trenul, cât costă. Întreb și eu de viața lor, băieții merg la Cluj la un fel de Untold II. Un Untolduț, mai fain, nu așa comercial, bla bla. Sâsâitul, cel fără glugă, e clar un copil prostuț. Gluga e șofer. Mă rog, a fost, zice el, program greu, 3000 de kilometri pe săptămână, a renunțat. Povestim, eu – un pic mai relaxat. București vs provincie, bani, muzică, distracții locale. Da, gluga are potențial, e, într-un fel, lipicios. Deși răspund monosilabic, continuă cu întrebările, cu părerile lui despre tot și toate. Stau cu ochii pe rucsac cât mai puțin ostentativ. Nu-mi miros bine situațiile ăstea-n care se bagă unii-n seamă așa insistent. Sau cine știe, poate că ei sunt doar niște băieți normali, fără frică de viață și de străini, doar sociabili. Sociabili cu orice preț. E doișpe fără un sfert. În megafoane o tanti anunță trenul, cu pauze lungi între cuvinte. Îmi iau rucsacul în spate. Băieții n-au bagaj, merg cu mâinile-n buzunare. Exact, asta era! De asta-mi par suspecți. Cum mergeți voi 200 de kilometri fără un tricou de schimb, acolo? Brusc înțeleg mai bine de ce în Franța am fost legitimat și luat la-ntrebări o oră de niște polițiști. N-aveam bagaj, nici aparat foto, nu arătam a turist în autobuzul ăla plin de chinezi și americani, toți având, firește, un minimum de bagaj. Așa le-oi fi părut și eu, cu potențial. Uite și trenul. Băieții nu se grăbesc, vor să-și termine poveștile. Gata frate. Mă uit pe bilet. Vagonul 432. Să mori tu, mă gândesc. Locul 63. Îi las pe ăia doi în treaba lor și caut vagonul. Mă învârt. Clasa I, a II-a, plăcuțe cu stația de plecare și cu destinația. Unde dracu-s numerele vagoanelor? Vine de la Budapesta, ok, văd asta de vreo patru ori și-n loc să-mi caut vagonul număr „Budapesta” în continuare, pe încă trei vagoane. Ineficient. Încep să mă mișc mai repede, știu că nu stă mult. Mă reped spre un nene în uniformă și până să-l întreb, pac, văd din întâmplare pe geamul ușii unui vagon, pe o foiță gen A6, numărul 435. Ok. Mai departe. 436. Ok. Invers. 35. 34. 32. Ăsta e. Urc scările ălea abrupte și intru. Înlemnesc. Vagonul n-are compartimente, e din ăla ca de metrou, cu câte două scaune puse față-n față. Trei sferturi e plin. Și gol dacă era, tot ar fi fost nasol. Două scaune alăturate, imposibil să dormi pe ele. 11 ore. Mecanic, îmi caut 63-ul, alături de alții care se uită și ei după locurile lor, nu știu de unde-au apărut așa deodată. Nu demult peronul era gol. Cei doi băieți stau de vorbă cu controlorul care le spune nu știu ce și pleacă. Nu credeam că mai merge cu nașul. Și pânʼ la Cluj, nu așa, două-trei stații. Bagaje pe culoarul dintre scaune, pe suporturi, peste tot. Spre 63 analizez situația. Cuiburi din astea, de câte patru scaune, ocupate. Full. Patru inși suflându-și în gură unul altuia. Altele ocupate doar de câte doi, contorsionați, semi-adormiți. Poziții nefirești, parcă-s morți. 11 ore. Hai, curaj! Dau de cuibul meu. 61-62-63-64. 64 e ocupat de o tanti, 63 de ditamai valiza ei, celelalte două libere. N-apuc să-mi dau jos rucsacul și un fel de mexican cu burtă și cămașă-nflorată se bagă-n față. Apoi se-ntoarce și mă-ntreabă ce număr am. Sixty three, îi spun. I have sixty one, zice. Să fii sănătos. Îi spun lui tanti ce loc am. Zice bine, fără să se simtă. Încerc să mă uit sugestiv la ea și, mai ales, la valiza ei. Nu iese, că-i înghesuială. Îi spun. A, da. M-ajutați, vă rog? Îi iau valiza și-o pun deasupra, lângă a mexicanului care, al naibii, deja e instalat, zici că toată viața a așteptat să se-așeze pe scaunul lui din trenul de Budapesta. Până să m-așez mai vine una. Stă cu bagajul așa atârnat în mână, total incapabilă de vreo inițiativă. Se uită cu disperare la locul 62. N-am loc de ea, mă-ncurcă și-i încurcă și pe alții care, trecând pe lângă noi să-și caute locurile, ne împing permanent din spate. Îi pun și ei bagajul sus și mă strecor cumva pe lângă, spre 63, la geam. În fine, într-un sfârșit, toată lumea stă jos. Rucsacul meu e între picioare. N-am de gând să-l pun sus și nici să stau prea mult. De fapt, sper ca păstrându-l așa, într-o poziție incertă și incomodă, să dau impresia că eu sunt nimerit din întâmplare aici, ceva provizoriu. Numai să se-așeze toți și-o să eliberez, să-mi caut locul, locul meu adevărat. De fapt încerc să-mi păstrez șansa de a mai găsi locuri la cușetă. Ca și când, dacă m-aș instala cu totul, ultimul loc de dormit s-ar ocupa, ca și când un fel de super-naș s-ar uita-n camere și-ar spune gata, unde s-au așezat, acolo rămân, puteți încuia și vagonul de dormit. Tipa din față se ridică și, toată numai un zâmbet siropos, bate ușor cu unghia în geam, către un tip. Își dau pupici, fac cu mâna cât de cât discret. Tipul are cioc, o geacă roșie și vreo 1,90. Înainte să pornească trenul, dispare calm într-un gang subteran. Pornim. În stânga mea, tanti cu valizoiul de deasupra. Peste 50 de ani, machiată, îmbrăcată pe tonuri de gri și negru. Tunsă scurt, creață ca de la bigudiuri. Doar rujul îi iese-n evidență. Reprezentantă tipică a clasei de mijloc – dacă o fi existând în România așa ceva. De mijloc spre în jos. Aproape de pensionare, activă totuși, destul de energică. Vorbește peste culoar cu o alta ceva ce se vede c-au început înainte de toată agitația din stație. În fața mea, așezată, tipa siropoasă. Vârstă incertă, orice între 30 și 40 de ani, o ușoară burtică, fără sâni, față ovală și ochi exoftalmici. Păr până la umeri, un blond murdar, dinții de sus împinși cam în afară, sau mai degrabă înclinați spre înafară. Și pe diagonală mexicanul. Dacă nu-mi vorbea în engleză, parcă m-aș fi priceput mai bine de unde să-l iau – ai fi zis că a ieșit dintr-una din vilele monstruoase de pe la marginea Timișoarei, ălea care par tot timpul nelocuite, muzeele țigănimii. Mă rog, o vilă mai mică, o viluță, pretabilă, pentru ocupanții ei, la călătorii cu trenul, nu cu BMW-ul. Închis, gras, aranjat cu o cărare într-o parte, e în floarea anilor 50, și el. Are bluză albastră pe gât, peste care lanț de aur cu cruciuliță, peste care cămașă înflorată, descheiată la trei nasturi sus, albă, cu floricele verzi și roșii. Peste care geacă de piele maro. Bagajul lui e o geantă de piele tip „diplomat” din care m-aștept să iasă orice. Zâmbește, complice cumva, cu buza lui de iepure, și-și plimbă ochii peste tot, ca un șuț. I s-ar potrivi un Carlos. Sau un Juan. Sau, haha, un Jesus, și-atunci ar fi o creatură cu adevărat imposibilă. Nu mă risc să-ntreb și, pânʼ la urmă, nici nu mă interesează. Am alte probleme acum. Ce dracuʼ  o să fac 11 ore aici. Nici nu m-am dezbrăcat de geacă, cum cere superstiția pe care mi-am tras-o ad-hoc. Nu vreau să fiu prea comod. Mi-e cald, intru ușor în panică. Dacă nu există vagon de dormit? Mă gândesc c-o să vină controlorul și-o să-l întreb pe el. Dar nu rezist și-o-ntreb pe baba din stânga. Sau ce-o fi ea. Aia cu valizoiul.

„Are cușetă”, zice. „Prima după locomotivă, acolo e.” Păi și dacă are, îmi zic, de ce dracuʼ stați toți aici claie peste grămadă? O fi deja plin și-acolo? Să vezi că e plin...

„Daʼ de ce nu mergeți direct acolo dac-aveți bilet de cușetă?” mă-ntreabă curioasă.

„Păi n-am, că nu mi-au vândut de la agenție. Mi-au dat bilet simplu și pentru vagonul de dormit mi-au zis să-ntreb în tren”.

„Și mie mi-au zis la fel”, intervine blonda incertă din fața mea. „Și eu am vrut să iau la vagonul de dormit”.

„Tot de la agenție ați cumpărat? Din centru?” Mă interesează să văd dacă e adevărată faza cu agenția care nu poate să vândă bilete la cușetă.

„Nu, de la gară.” Ceva nu se leagă. Sau tipa de la agenție m-a mințit. Țiganu-mexicanuʼ zâmbește de nu mai poate. Oare înțelege ceva? Sau vede pe fața mea că-s speriat de gândul să rămân aici, cu el? N-ai unde să pleci, așa mi se pare că rânjește.

„Aștept controlorul și-l întreb pe el” îmi dau cu părerea, așa mai mult pentru mine.

„Degeaba”, intervine baba. „Trebuie să vorbiți cu cușetarul, el vă primește. Mergeți acolo și-ntrebați-l  dacă vă primește la vagon”. I-auzi, mă gândesc, parc-aș merge în audiență. În audiență la cușetar. Habar n-aveam că există meseria asta. Mă decid s-aștept controlorul.

„Păi nu mergeți”? insistă baba, nu după mult timp.

„Nu. Aștept controlorul și-l întreb pe el”. Se uită la mine ca la un om cu probleme.

„Cum vreți! Dar să știți că tot cușetarul decide, nu controlorul, el n-are de unde să știe dacă sunt sau nu locuri la cușetă!” Declamă cu degetul arătător ridicat, de parcă i-ar ieși ceva din asta. Tipul de persoană care dă sfaturi necerute și te drăcuie dacă nu le urmezi. Nu vreau să intru-n gura ei, așa că tac din gură, iar ea își reia povestea cu femeia de peste culoar. Mexicanul zâmbește, blonda se uită-n gol. În vagon e zumzet, e cald, începe să se simtă un iz de transpirație. Îmi apare-n față imaginea uneia pe care am văzut-o-n timp ce-mi căutam locul. Era adormită pe două scaune: stătea pe-o parte, un picior îl ținea strâns lângă corp, celălalt atârna cumva, ba nu, se sprijinea cu vârful de podea. Întins, astfel încât toată presiunea venea în genunchi. Piciorul ăla nu va fi funcțional o vreme bună după ce tipa se va trezi. O mână era sub cap, cealaltă era aruncată peste un spătar subțire învelit într-un burete, mai mult de formă decât de confort. Și mâna aia o să se umfle și ea de apă, o să fie anchilozată. Ca să nu mai zic de coloană: poziția bazinului nu venea în continuitatea spatelui, ci era sucită înspre interior, ca și cum până la jumate, obligată de scaune, femeia ar fi dormit pe o parte, și de la jumate-n jos, forțată de gravitație, ar fi dormit pe burtă. Când o să se trezească – nu-i dau mai mult de două ore de somn legat, asta, bineînțeles, dacă n-o să vină unul să o ridice că-i ocupă locul – o să se așeze-n fund pe scaun, lăsând greutatea toracelui și-a umerilor să apese fix pe aceleași vertebre de deasupra bazinului, ălea deja răsucite din timpul somnului. Și dacă n-o să se așeze și-o să-ncerce să meargă, să se dezmorțească, o să aibă spațiu nu mai mult de patru-cinci pași, piciorul atârnat se va umple de furnici și se va comporta ca o proptea nesigură de lemn, alunecoasă. Mâna umflată va cântări o tonă, nici gând s-o folosească pentru sprijin, iar la baza spatelui o să aibă un cuțit ce-i se răsucește direct în măduvă. Da, tipa e compromisă, nu știu de cât timp se află-n tren dar dacă merge până unde merg eu – adică încă 11 ore de acum – o să fie o victimă sigură. O doamne, și-așa o să fiu și eu! Mă plângeam la venire că am dormit strâmb pe, totuși, trei scaune. Uite cum ți se pregătesc lucrurile, se poate și mai rău, pe două. Mai rău de atât nu sunt în stare să-mi imaginez, nu pot să mă mai gândesc și la asta. De fapt, nu sunt în stare să mă mai gândesc la nimic. Blocat în prezent. Nu pot să-mi imaginez variante mai rele, din ălea care ar trebui să mă facă să mă simt mai bine cu puținul pe care-l am. Ca-n pilda nu știu care. Nu pot și mi-e și frică. Dacă mi le imaginez și, din cauza asta, o să se adeverească? Dar uite-l, uite-l, în sfârșit, pe controlor. Bună seara domnilor, vă rog, biletele dumneavoastră. Înalt, bine făcut, uniformă impecabilă, mustață tunsă cu atenție, pe jumătate căruntă. Are vreo 50 de ani. Ce chestie – sunt incapabil să evaluez vârstele. Între vreo 40 și vreo 70 de ani, pentru mine toți sunt de 50. 50, nu supără pe nimeni, ești între ele. La ultimul prag, ca să zic așa. Bună seara domnilor, vă rog, biletele dumneavoastră. Lumea se ridică, se scotocește, ca și cum n-ar fi știut că trebuia să apară nașul. Mă rog, nu toți, unii au biletul aproape pregătit, într-un buzunar ușor accesibil. Bună seara domnilor, vă rog, biletele dumneavoastră. Zâmbesc. Dac-ar fi aici feministele cu care-am petrecut seara, dacă l-ar auzi pe controlor pentru care lumea e reprezentată de domni, imediat ar lua foc și-ar scrie două-trei poezii despre asta. În sfârșit, ajunge omul și la cuibul nostru. Are o expresie destul de autoritară, probabil e expresia lui de serviciu. De la ochii ăia negri și mustață i se trage, le ține cumva să dea impresia de acru, de atitudine pregătită de scandal. Același speech. Țiganu-mexicanu, baba, blonda-incerta, eu. Aștept să termine cu verificatul, pe care-l execută încruntat, într-o postură de maximă importanță, – te poți aștepta oricând, în timp ce-ți studiază biletul, să-ți zică „ceva nu e-n regulă aici” – și, cât pot mai politicos, îi explic situația. Agenția, biletul, vagonul de dormit. Omul se luminează, mă ascultă, îmi răspunde. Se pare că m-am înșelat cu totul în privința autorității. Dacă așteptați zece minute să termin controlul, mă întorc și vă conduc eu. Numai s-aveți noroc. La 10, cușeta se-nchide, sper să ne-o deschidă cineva. Și pleacă. Baba se uită la mine învingătoare. Sunt suspendat: cineva din personal e dispus să mă ajute, doar că nu depinde de el: la cușetă se dă stingerea la 10 și se-ncuie ușa. Ca la cămin. Nu știu dacă nașul mi-a făcut rău sau bine cu replica lui. Dar știu că s-a comportat ca un regizor. A ținut să lase niște replici numai ca să crească suspansul. Probabil că e una dintre acele bucurii și manifestări de putere inerente meseriei de naș. Ok. Aștept. Geaca pe mine, rucsacul între picioare. Aștept, ce-am de pierdut? Văd că baba vrea să-mi spună c-a avut dreptate, mă uit la ea cât pot de incisiv. Asta-nseamnă de obicei un amestec de încruntare și de trecut cu privirea de sus până jos și înapoi. De obicei nu-mi iese, pentru că fac jumate din fiecare și până la urmă îmi feresc prea repede ochii. Cumva, acuma cu baba, a ieșit. Tace. Vine controlorul: haideți! Mă ridic, geaca era oricum pe mine, pun și rucsacul în spate și-o iau după el. Blonda incertă rămâne așezată, dar se uită după mine cumva rugător. Of! Mă-ntorc, îi iau bagajul de sus. În 10 secunde e-mbrăcată. Mă-ntreb dacă să i-l dau sau să-l duc eu, decid să-l duc eu, doar nu cu mult timp în urmă fusesem martorul dezlănțuirii feministe: porci, sexiști și nenorociți, tineri și bătrâni la un loc. Și eu pozam într-o excepție, ajutându-le la una, la alta, oferindu-mă, turnându-le în pahare. Ceea ce se cheamă că e un comportament normal, ar zice gentlemenii, dar tot sexist e. Dacă fetele ar fi fost mai istețe, și-ar fi dat seama că prin gesturile ălea dovedeam exact teoria lor. Dar nu erau, se bucurau oarbe de curtoazie, de atenție și de gentilețe, ceea ce-mi spunea că alta era problema lor, nu feminismul. Controlorul e deja în capătul vagonului și ridică mâinile a-ntrebare-exclamație: Mai veniți? Că nu v-aștept 100 de ani! „Haideți!”, îi zic femeii, și pornim după el prin vagoane. Ajungem la cușetă, vagonul e încuiat. Îl văd că se-ntoarce către noi și parc-atunci observă că suntem doi. „A, sunteți amândoi?” ne-ntreabă, uitându-se sugestiv la bagajul ei aflat în mâna mea. Nu-nțeleg, acum trebuia să-și schimbe tactica, sau ce? Ca și cum mi-ar fi făcut serviciul ăla numai mie, ca și cum mi-ar fi spus dinainte că nu-i decât un singur loc la cușetă, de ce din unul ne-am făcut doi? „Nu, nu suntem împreună”, mă grăbesc să-i răspund. „Dar și doamna e în situația mea, și ea ar vrea loc de dormit, dacă se poate”. Răspund și-n numele ei, cum ar veni. Controlorul se întoarce la ușa încuiată, dă prin stație sau sună sau poate pur și simplu descuie. „Așteptați aici!” zice. „Dacă se poate, mă-ntorc și vă spun”. Rămânem, eu și tipa, agățați, indeciși, în holul dintre vagoane. Am ciudata certitudine că urmează să fim băgați pe nașpa la un film, la un eveniment. În secret, luându-le-o altora în față. Sau că o pilă ne bagă la un oficiu public pe o ușă dosnică, ajutându-ne să evităm o coadă interminabilă. Așteptăm. Intru din holul dintre vagoane în holul vagonului cușetă, spațiul ăla cu toaleta. Mă uit prin geamul ușii batante. E vagon cu hol și compartimente. Controlorul e pe hol, vorbește – negociază, îmi vine să spun – cu cineva dintr-un compartiment. Cușetarul, îmi zic. Gesticulează, parcă încearcă să smulgă un acord, o acceptare, și arată spre capătul holului, unde suntem noi. Îmi vine să mă feresc. Într-un final îmi face semn să venim. Ne-așteaptă în fața unui compartiment deschis, luminat. Ne strigă încă de departe, ca să nu batem drumul degeaba: „Știți maghiară?” Întreb și eu mai departe, pe tipă. „Da”, zice ea. „Da”, zic și eu către naș. Compartimentul în fața căruia ne așteaptă e gol, cum goale păreau a fi toate prin fața cărora am trecut: luminile dinăuntru erau stinse, unele aveau perdele semi-trase, dar puteai intui, cât de cât, dacă sunt sau nu ocupate. Nu păreau. „Ați avut noroc.” Ne indică să intrăm. „De acum se va ocupa de dumneavoastră domnul de la cușetă. Vă spune el cât trebuie să mai plătiți. Seară bună!”

II

Mă simt de parc-aș fi într-un fel de thriller psihologic. Ușile încuiate, negocierea, ierarhia dintre cușetar și controlor, chiar cușetarul ăsta, misterios, până la urmă, care nu se arată, pe care nu l-a interesat să, cum să spun, să ne primească. Dar îmi dau seama că sunt absurd. Probabil că omul tocmai a fost trezit din somn, iar noi aici nu suntem la hotel, să ne conducă recepționerul în camere. Deși, într-un fel, seamănă foarte mult. N-am mai fost niciodată într-un vagon de dormit până acum. Mă gândesc la asta în timp ce intrăm în compartiment. Îl analizez: arată ca oricare alt compartiment, doar că în loc de banchetele clasice și suporturile de bagaje, există șase banchete rabatabile, câte trei pe fiecare parte, de la podea până la tavan. Suportul pentru bagaje e mutat deasupra geamului. Pun bagajul tipei pe bancheta din stânga sus și-n timp ce-mi dau jos geaca, încerc să mă prind care banchetă e rabatată deja și care nu, care e poziția de dormit, cum se asigură fiecare, un fel de curiozitate tehnică asemănătoare cu aia care mă face să mă opresc de câte ori trec pe lângă un șantier ca să mă uit la o macara în funcțiune, la o betonieră – să văd cum funcționează. În dreapta jos bancheta e în poziție normală, pe când în stânga e un fel de pat. Deasupra patului din stânga au fost montate niște lambriuri și o golindă. Pe partea mea în schimb e un pat. Iar sus, tocmai sub tavan, sunt alte două paturi – dumnezeu știe cum urci până la ele – prevăzute cu niște centuri de siguranță fix ca scaunele mașinilor. Da, e ceva înălțime de-acolo până jos, mai ales dacă e să cadă vreunul în timp ce doarme. Îmi pun rucsacul sub geam, nu-l urc că știu sigur că o să mai umblu la el. Caut din vedere o priză. Nimic. Mă uit în oglindă și realizez că dedesubt e o placă mare de lemn, de-a lungul peretelui. Văd buretele. A, da, e o chestie rabatabilă, și acolo. Întoarsă, trebuie să ofere un pat precum cel din dreapta, care se sprijină în ambele capete pe doi suporți metalici scoși din culcușurile lor, în care stau probabil ca să nu te agăți de ei când patul nu e dat jos.

„Bine c-am găsit”, zic cu voce tare, așa ca să întrerup liniștea.

„Da”, răspunde și blonda care deja-și pusese geaca-ntr-un cuier invizibil, montat sub suportul de bagaje. A trebuit să caut cu atenție-n partea mea pentru a găsi unul la fel și pentru mine. E cald. Dau jos și hanoracul, rămân în tricou. Ea se așează pe bancheta făcută pat din stânga jos, pe aceeași parte cu bagajul. Cică-n tren treʼ să te-așezi invers, să te poți uita permanent la valiză. În fine. Mă uit încă o dată la noua mea colegă de compartiment: pulover negru la baza gâtului, blugi prespălați, ceva între albastru și gri, adidași negru cu alb. Nu-i prea plac culorile, mă gândesc. Bagajul ei – o geantă ușoară sport, albastru șters și aia. Părul e dat cumva pe spate și-i lasă fruntea liberă, dar nu pare să fie cu adevărat o coafură, ci doar un mod comun și comod de a-l purta. Se uită și ea la mine, cu un fel de zâmbet. Cred că s-a prins că o cam studiez, așa că-mi caut de lucru scotocind după priză. Nimic. Ies pe hol, de asemenea nimic. Mai caut și găsesc totuși una, ba nu, două, pe hol, cam la două compartimente distanță. Una la 20 cm de podea, alta la 20 cm de tavan. Nu-i înțeleg rolul aleia de sus, absurdă, iar aia de jos e suficient de departe încât să nu ajungă cablul de la laptop până la ea. Nu-mi prea vine să cred. Revin în compartiment, caut pe după perdele, pe sub banchete, pe sub geam. Nimic. Nema priză. Femeia se uită în continuare la ce fac și zâmbește, habar n-am de ce. Rânjesc și eu înapoi (sau doar mi se pare c-o fac?) și rămân în picioare, nervos pe fututele de trenuri fără prize, ca acum 30 de ani. Mai am 10% la telefon, laptopul e și el pe ducă. Și chiar dac-ar fi pline, n-ar rezista niciunul atât cât aș vrea. Cât aș avea nevoie. Să fi trecut o jumătate de oră de când a pornit trenul?

„Vezi vreo priză?” Se uită și ea, mai mult de formă, doar a văzut cât am căutat eu. Îmi dau seama vag că am trecut la per tu natural, dar nici ea nu pare să aibă vreo treabă cu asta.

„Poate sunt pe hol”, zice, optimistă de parcă mi-ar fi spus nu știu ce noutate.

„Sunt pe hol, dar la două compartimente distanță. N-ajunge nimic pân-acolo. Și una-i lângă tavan!”, adaug exasperat. Mai caut un pic din inerție, după care mă resemnez. Nu-mi vine să cred că n-au prize. Vagonul cu care am venit arăta tot ca ăsta, obosit și cu câteva zeci de ani la activ. Dar îi montaseră prize sub geam, elegant, aveai liniștit curent, cum ar fi normal. Ce poți să faci fără curent? Absolut nimic!

„Secolul XXI și n-au prize-n trenuri, fir-ar ei să fie!” Sunt iritat fiindcă plănuisem deja la ce să mă uit, ce muzică s-ascult, cum s-o ard aiurea pe net, și uite, n-o să se-ntâmple nimic din ce mi-am propus. Sunt agitat, mă uit degeaba prin compartiment. Încep să accept. Ies pe hol, îmi pun telefonul în priza de jos și-l las acolo – și așa nu mai e nimeni pe aici în afară de noi – după care mă-ntorc în compartiment. Peste puțin apare în ușă cușetarul. Nu că mi l-aș fi închipuit după episodul cu controlorul, dar nu era deloc cum, involuntar probabil, îmi făcusem o idee despre el. Între 40 și 50 de ani, șaten, frizură de nerd, sau de vedetă pop de mâna a doua din anii ʼ80: păr mediu, egal peste tot, drept, vine lin în față și în dreptul frunții se ridică-ntr-o streașină dată cu fixativ. Are ochii prea depărtați unul de altul, albaștri și blânzi, ca ai vacilor. Și la fel de expresivi. Cămașă albă cu nasturi negri, călcată impecabil. Ceva-ntre mire și ospătar. Pe sub, mă-ngrozesc, are maiou, iar în vagon de-abia poți respira de cald. Vorbește-n maghiară. Mă prind că ne cere biletele, i-l pregătesc. Nerdul tot o întreabă ceva pe tipă și ea răspunde pe un ton interogativ, ridicând din umeri. Nu-nțeleg absolut nimic din ce zic ei acolo, nici din gesturi, nici din mimică. Cușetarul întinde mâna, îi dau și biletul meu și dispare pentru moment.

„O să ne coste 70 de lei suplimentar”, zice ea.

„Ooo, păi nu-i chiar așa puțin. E aproape dublu...”

„Mda... O să vină imediat să ne aducă și factura.”

Încep să mă caut de bani. Mă-ntorc cu spatele la ea. Iau banii din buzunarul de la spate și-i mut în buzunarul interior de la geacă. Din întâmplare, am cam mulți bani la mine și nu stau bine în buzunarul blugilor. Daʼ-n geacă? Dacă adorm și o să mi-i fure? Iau 70 de lei și mă-ntreb unde naiba să pun restul, un tenculeț de cincizeci și de-o sută. Îi bag în borseta care atârnă în cuier, lângă geacă. Nu, nu-i bine. Dac-ar fi, în borsetă ar căuta prima oară. Mă mai uit o dată la ea s-o evaluez. Ea privește pe geamul compartimentului, spre hol, cumva în lumea ei. Introvertită, retractilă. Simte c-o privesc și-ntoarce capul spre mine. Zâmbește. E ceva cu zâmbetul ăsta. Ori arată o stânjeneală, ori e timidă, ori se pune, prin el, în gardă. Nu, decid că n-are nicio treabă, nu e hoață. Las banii-n buzunarul gecii și geaca-n cuierul de lângă geam. Văd că a uitat ceva pe banchetă, după ce a scotocit și ea în geanta de mână, după bani. Mă uit mai atent – un pachet de filtre, Mascotte. Hopa, și ea fumează rulate. E clar, cu asta mi-a câștigat încrederea. Numai un anumit tip de oameni își rulează țigările: ăia ok. Mă uit mai atent, dar nu direct, ci cu coada ochiului: abia aștept să-i dau un sfat de cunoscător: sunt sigur că e pachet de 120. Nu, e de 150. Dar sunt sigur că sunt scurte. Mă uit iar, după ce-mi plimb puțin privirea la derută prin compartiment. Nu, sunt extra-slims, lungi. Adică exact de care am și eu. Mda, n-am ce sfat să-i dau.

„Să-l întrebi și de prize, când vine,” îi zic. „Poate nu le-am văzut eu”.

„O să-l întreb”, zice, și replica mea se pare c-o binedispune și mai mult.

„Dar ce-ați tot vorbit voi atâta acolo?”

„Păi mă întreba pe mine ce scrie pe bilet. Pe biletul meu. Ce-nseamnă nu știu ce cifre.”

„Cum, și tu ar trebui să știi asta? Nu el?”

„Așa se pare.” Zâmbim acum amândoi, martori comuni ai unor evenimente cam ciudățele, de când a pornit trenul până acum. De fapt, de când am luat biletul, dacă mă gândesc mai bine la cazul meu.

„Cam kafkaesc”, spune ea. Replica mă ia rău de tot prin surprindere și mă trezesc că naște în capul meu un amestec de revelație-sentiment. Revelația: clar e Kafka, de când mi-a zis angajata de la agenție că nu poate să-mi vândă decât bilet normal, nu și la cușetă, adăugând așa, cu jumătate de gură, „și vă descurcați dumneavoastră-n tren”, sau cam așa ceva. Cum adică „să mă descurc”? ori îmi vinzi tu, ori controlorul, ori nu se poate, nu există; de ce-ar trebui să mă descurc la un lucru atât de simplu cum e un bilet la cușetă? Apoi, mexicanul, controlorul, negocierea, prizele (mai ales aia din tavan), vagonul ăsta de dormit care se pare că e pentru CFR un fel de stat în stat, cușetarul, cu lumea lui din 12 compartimente pe care o-ncuie și o descuie când și pentru cine vrea, ca tot el să nu știe ce scrie pe bilet. Anacronic, absurd, diferit în obiect dar repetitiv în intenție, clar – Kafka. Apoi sentimentul: gelozie. Tare-aș fi vrut ca asta să fie replica mea, dar uite că regulile bizare din vagonul ăsta cușetă nu m-au trimis la Kafka. Da, sunt extrem de gelos pe replica ei. Apare din nou cușetarul, fără bilete sau factură sau ce zicea blonda că urma să ne aducă, însă ținând în mâini patru cearșafuri, două perne micuțe – toate albe, și două pături în carouri. Pe lângă, o sticlă de apă și două pahare de plastic. Ca într-un fel de ritual, le depune atent – lenjeriile pe bancheta din dreapta, sticla, cu paharele întoarse peste capac, pe jos. Blonda-l întreabă de prize, cușetarul arată spre cele de pe hol de care știam deja. Apoi dispare din nou, nu înainte să ne ia banii. Ne uităm la ce ne-a adus omul apoi unul la altul, ca și cum cineva ne-ar fi făcut o surpriză.

„Măcar atât, de 70 de lei. Zici că suntem la hotel.”

„Nu-i așa?”, completează ea.

„De fapt, și dac-ar fi fost 100 aș fi rămas, orice numai să nu rămân pe scaunele ălea.”

„Și eu”, zice convinsă, în timp ce caută nu știu ce prin geantă. Geanta – de mărime medie, neagră cu niște bobițe discrete metalice, argintii. Nu atrage atenția prin nimic. Întocmai ca și posesoarea ei. O las să-și vadă de treabă și mă uit la banchete să văd care e cea mai potrivită pentru dormit. Cea de la mijloc din dreapta e rabatată deja și-mi vine cam până la bărbie. Nu știu de ce mi se pare bună. Mă decid s-o-ncerc. Bancheta paralelă cu ea e întoarsă în sus, așa că mă sprijin cu mâinile de suportul de bagaje și de bancheta din dreapta și mă ridic destul de lejer până mă așez pe ea. E moale, acceptabilă. A trebuit să urc aici ca să văd că bancheta pe care stă ea e de asemenea rabatată, iar cea de jos din dreapta, pe care stăteam eu, e pusă în poziția de scaun. Înțeleg că am suit aici nedându-mi seama că și a mea, aia de jos, se poate face la fel cu a ei. Practic, spătarul întors invers e patul. Normal că ăla ar fi locul de dormit, ce naiba să caut aici, sus? Nu m-am uitat decât la paturile gata făcute, în loc să mă gândesc că toate pot deveni paturi. Văd că tipa s-a apucat să-și ruleze țigări. Sar jos și rabatez bancheta din dreapta.

„Deci așa vine asta”. Mă uit în jur, merg la geam și rabatez și măsuța în poziție orizontală, o fac funțională, cum ar veni. Nu știu cui îi folosește, probabil îmi fac doar de lucru. „Oare cum ajunge cineva la ălea de sus?”

„Nu știu”, zice tipa în timp ce rulează a doua țigară. „Că văd că și pentru aia de la mijloc trebuie să fii acrobat.” Mă simt ușor flatat, deși, până la urmă, chiar n-ai cum să urci altfel pe ea decât sprijinindu-te, săltându-te, în fine, cum am făcut eu.

„Înseamnă că ălea de sus sunt pentru persoane cu dizabilități” zic, nefăcând decât să exprim cu voce tare asocierea ciudată care mi-a venit în minte, dintre banchetele ălea inaccesibile și handicapații  în scaune cu rotile. Tipa face un „Ha!”, nu știu dacă de amuzament sau pur-și-simplu surprinsă neplăcut de o glumă proastă.

„Asta a fost cam deplasată. George Carlin, gen.”

„O, da!”, intervine ea repede. „Ce păcat c-a murit, nu-i așa? Atât de mult îmi plăcea de el...” Lasă o pauză. Dă impresia că îi plăcea mult mai mult decât e în stare să pună în cuvinte. „Cred că e cel mai bun pe care-l știu...” Se oprește din rulat țigări și privește la întunericul de pe geam, de parc-a apărut Carlin în persoană afară,-n fața ferestrei. Apoi scutură ușor din cap să scape cumva de Carlin al ei și se întoarce din nou spre mine. Zâmbește de parcă și-ar cere scuze: ține capul dat ușor pe spate, cu bărbia ridicată și cu dinții de sus, cei înclinați spre înafara, ieșind – ieșindu-le vârfurile de fapt – de sub buze. Nu pot să zic că are un zâmbet banal. De fapt chiar e ceva cu zâmbetul ăsta al ei. E un amestec de inocență și timiditate care te-ar duce de nas dacă ochii n-ar spune că știe mai mult, că e, poate, ceva exersat, așa cum numai femeile trecute de o anumită vârstă știu să facă. Parcă ar arăta o experiență de viață, sau o înțelegere dincolo de expresiile cotidiene, ălea livrate și primite mecanic de toată lumea; sau mai degrabă o toleranță extinsă dar o acceptare fix după gusturi, nici un gram mai mult. E ceva amestecat, nu-mi dau seama exact. Pare că prin zâmbet emite din interior o căldură de care, privindu-i ochii, îți dai seama că e foarte conștientă; pentru că ochii – pe care aproape că nu-i mai urmărești fiindcă ești distras de surâs – te scrutează și te analizează nestingheriți. Rectific: nu e chiar așa retractilă cum credeam. Apoi Kafka, George Carlin... Și pentru mine, Carlin e aproape cel mai bun pe care-l știu, la competiție cu Izzard. Sau mi-o spun doar ca să nu fiu de acord cu ea?

„Daʼ centurile ălea de sus sunt ca să țină bancheta?” revine ea la banchete, întrerupându-mi șirul. Mă uit la bancheta de sus, din partea mea. Centura de siguranță era legată din extremitatea ei, cea de lângă geam, și mergea în diagonală până în colțul peretelui cu ușa. La mijloc, o altă bucată cobora până la marginea banchetei. Într-un fel, văzând centura întinsă așa, te puteai gândi că toată bancheta stă suspendată în ea.

„Tu întrebi serios chestia asta?” Ea continuă să se uite la mine cu ochii rotunzi, fără să-nțeleagă ce vreau să zic. „Aia-i centura de siguranță, să nu cazi în timp ce dormi.” Văd c-a înțeles dar nu  mă opresc la atât. A activat partea tehnică din mine, la care mă pricep fix cât să-i explic ei, care nu știe nimic, cum stă treaba cu bancheta.

„Uite”, zic și-i arăt colțurile banchetei de sus, „aici se sprijină în suportul de bagaje și aici în suportul ăsta de metal care rabatează din zid.” Practic, explic ce am văzut nu cu mult timp în urmă, dar o fac cu un aplomb de parcă aș fi inventat eu sistemul de prindere. Trec și la bancheta de la mijloc, aia pe care m-am suit și pe care am rabatat-o la loc. Acum, în timp ce o pun iar în poziție de dormit, dau perdelele la o parte și îi arăt clicheții de sprijin. După demonstrație, mă uit să văd dacă a înțeles și văd că zâmbește cu toată fața, parcă niște ațe îi trăgeau colțurile gurii și ale ochilor drept în sus. Mă opresc brusc și-mi dau seama că a făcut mișto de mine. Sau, chiar dacă m-o fi-ntrebat serios și m-a făcut să m-amuz de neștiința ei, am derapat în explicații inutile ca-n clișeele cu bărbatul atoateștiutor care se coboară la nivelul femeii prostuțe, ca să-i explice în cuvinte simple, ca la grădiniță, nu știu ce șmecherie tehnică. Poate s-a prefăcut că nu știe cum se leagă centurile (ceea ce acum mi se pare tot mai rezonabil, n-ai cum să n-ai minimul ăsta de intuiție) și a declanșat toată treaba doar ca să testeze dacă mă înscriu în veritabilul pattern masculin. Ce prost sunt! Poate o fi și asta o feministă! Mă uit la ea și simt nevoia să mă răzbun, deși n-a fost, în definitiv, cine știe ce. S-a apucat din nou să-și ruleze țigări. Mă așez pe locul meu, pe bancheta din fața ei pe care mi-am făcut-o pat.

„Poți să-mi dai și mie o foiță?” o întreb după un timp. „Mie mi s-au terminat”.

„Cum să nu”, zice destinsă și-mi întinde pachetul. Tot Mascotte. Mă uit la pachet.

”E și pachet de 66”, îi zic, „și mai înguste”.

„Păi și ăsta câte are?”

„50. Într-adevăr, scrie cam mic, aici pe cotor”. Îi arăt. Ne apropiem amândoi capetele să distingem scrisul minuscul de pe cant. Știe deci cu filtrele, nu și cu foițele, deși văd că-s maronii, semi-transparente, deci din cele cu mai puține chimicale.

„E fain dacă-s mai înguste. Fumezi mai puțină hârtie”.

„Exact!” Îi întind mâna. „Vlad.”

„Iael”, zicea ea. Nu-nțeleg nimic, în afară de un e prelungit.

„Cum?”

„Iael,” repetă, accentuând puternic e-ul.

„N-am mai auzit până acum.” De fapt mă abțin la timp să o întreb ce dracuʼ de nume-i ăsta.

„E evreiesc. Cu l la capăt. I.A.E.L. Știi, ca-n Iael și Tabita, din Biblie.

„De Tabita parc-am auzit, dar de Iael nu. Ești... evreică?”, o întreb ezitând, să nu fac vreo gafă. Niciodată nu știi cum jignești un evreu.

„Nu, dar a vrut mama să ne aleagă nume din Biblie. Și pentru mine și pentru fratele meu.

„Și pe el cum îl cheamă?” Fac pariu că e un apostol, îmi zic.

„David.”

„A, David e destul de comun față de al tău”. Zâmbește. Iar zâmbetul ăla condescendento-candid, ca și când mi-ar pune la îndoială spusele. „Serios”, mă trezesc că dau înainte, „știu o mulțime de David. Dar uite, dacă vrei un nume rar de băiat, îți dau eu unul. Zian. Mă rog, deja începe să fie utilizat, dar e ceva nou, că l-am auzit numai la copii. Sub 3 ani. Vine de la...”

„Sânzian”, mă-ntrerupe ea.

„Așa-i.” Îmi amintesc că atunci când am auzit prima oară numele mie nici prin cap nu mi-a trecut de la ce-ar putea veni, până nu mi-a explicat cineva mot-a-mot. Totuși, nu i-aș da ei credit aici, mai degrabă m-aș penaliza pe mine, că sunt încet la mine. Uneori, desigur. Caut în rucsac și scot o bere.

„Bere?”

„Ăă..., mda,” zice, după un moment de fâstâceală. „Dar o să beau din pahar”. Întinde mâna și extrage de pe sticlă unul dintre cele două pahare de plastic. Are mișcări destul de grațioase și mă miră că nu-i găsesc nod în papură. În general mi-e simplu s-o fac, dar uite că la ea nu-mi iese nimic. Mi-ntinde paharul, îi torn. Firește, unghiul e nepotrivit, paharul e uscat, astfel că se umple cu o grămadă de spumă.

„N-am făcut treabă bună, hai să-ți torn ca lumea în celălalt.”

„Nu nu, lasă așa, mie îmi place spuma.” Trei sferturi din pahar e cu spumă. Nu știu de ce, parcă aș vrea să o văd beată. Iau și eu o gură direct din doză.

„Și, ești din Timișoara?”

„Da. Adică stau acolo, dar m-am născut în Cluj. Ai mei au divorțat când aveam eu vreo 14 ani. Tata a rămas la Cluj și mama și-a găsit ceva serviciu în Timișoara și noi ne-am mutat după ea”.

„Curios”, zic, remarcând în trecere ceva-ul ăsta specific bănățean, cu rol de articol nehotărât. „De obicei lumea se mută invers, din alte orașe la Cluj.”

„Așa e, majoritatea vine în Cluj, noi am plecat. Mi-a fost foarte dor de Cluj multă vreme, de fapt și-acum, după atâția ani îmi mai e un pic. Dar na, m-am obișnuit”. Ia o gură de bere. De fapt de spumă. „Și culmea, după câțiva ani tata s-a recăsătorit, tot cu o timișoreancă. Și s-a mutat și el la Timișoara.” Nu prea știu ce să răspund, deși am niște teorii legate de copii crescuți în familii monoparentale. Iau o gură de bere și m-așez mai confortabil, într-un fel de lotus, o poziție care-mi pică bine. Ea și-a pus o pernă la spate și stă rezemată, cu fața spre geam dar cu tot corpul ușor întors spre mine, ca o deschidere în continuare la discuție. Bem fiecare, cu înghițituri mici, în liniște.

„N-am mai dormit demult în blugi”, zice dintr-o dată, cu privirea la cele patru cearșafuri călcate și împăturite perfect.

„Nici eu”. Mă gândesc puțin. Va trebui să mă descalț, am niște ghete înalte care o să-mi rupă picioarele dacă rămân cu ele. „Pe drum spre Timișoara citeam o chestie a unui tip care face foarte mult mișto de ăia care se descalță în tren. De țăranii care se descalță în tren, ca să fiu mai exact. Daʼ să știi că eu o să mă descalț. Te deranjează?”

„Nu, stai liniștit. Cred că și eu o s-o fac.” Dau papucii jos. Of, ce bine e! Norocul meu, mai am o pereche de șosete curate în rucsac, ăstea din picioare au deja un iz de umezeală. Le schimb, totul e perfect. Arăt spre cearșafuri:

„Ai de gând să le folosești? Parcă e păcat de ele, și-aici bancheta e murdară, noi suntem în blugi...”

„Ăăăă, nu, nu-mi trebuie.” A răspuns ca și când ar fi luat atunci pe loc o decizie. Oare i-ar fi trebuit cearșaful și i-am stricat eu planul? „Și eu mai am și o grămadă de păr de pisică pe mine” continuă, alegând niște fire invizibile de pe puloverul negru. Mă uit și eu la bluza ei și realizez că e un motiv perfect să studiezi fără jenă corpul unei femei. Chiar mă întind spre ea și mă concentrez să caut păr de pisică, analizându-i de fapt brațele subțiri, sânii mici, și da, burtica.

„Nu văd niciun păr” conchid, după care-o întreb cel mai tâmpit lucru de pe fața pământului, părându-mi rău pe măsură ce-mi ies cuvintele pe gură: „Ai pisică?”. Zice simplu că da și-i mulțumesc în gând că nu se-apucă să o descrie, să o laude sau să-mi nareze povești cu animalul ei domestic. „Am avut și eu una,” spun încercând să dreg prostia dinainte, dar afundându-mă de fapt și mai tare-n ea, făcând exact ce nu-mi dorisem ca tipa să facă. „Dar s-a sinucis, s-a aruncat de la 10”. Se uită la mine și așteaptă o explicație. „Probabil a-ncercat să prindă porumbei”, dezleg eu marele mister al mâței mele moarte. Din nou, admite scurt că e specific pisicilor și nu continuă în direcția asta, ceea ce mă trezește și pe mine și mă scoate din tematica animalelor. Subiectul poate fi considerat închis.

„Și faci des drumul ăsta?” încerc eu să reiau firul.

„Nu, cred că n-am mai fost la Brașov de vreo 10 ani, dacă nu mai mult. Și nici nu prea merg cu trenul, de obicei iau mașina.” Întocmai ca mine, mă gândesc. „Numai că acum e prea lung drumul pentru mine, și eu oricum mai mult de 3 ore jumate nu pot să conduc, trebuie să fac pauză”.

„Ca șoferii de TIR”, remarc vesel. Apoi realizez că nu-i chiar ok asocierea cu șoferii de TIR. Orice asociere a unei femei cu un șofer de TIR trimite la centuriste, la cum stau ălea adunate pe orice vreme în parcările pentru TIR-uri. Legătura mi se pare evidentă, la fel și gafa mea.

„Cum adică?” zice ea. Of, era normal să se prindă, dar încerc repede să schimb direcția în care merge discuția.

„Adică și ei trebuie să facă pauză din condus tot la patru ore... La tine e la trei ore jumate, nu mai aveai mult...” Ea se uită la mine cu sprâncenele ridicate. Da, sunt un cretin.

„Și ce faci la Brașov?” Întreb fără să-mi pese dacă sunt natural sau dacă mă comport ca o babă scormonitoare care treʼ să știe tot despre colegul de compartiment. Trebuie să las dracuʼ în urmă ideea cu TIR-urile.

„Hmmm... ceva meditație... sau curs de meditație, ceva pe-acolo. Dar nu la Brașov, într-un sat, la vreo... de fapt nu știu cât e până acolo din Brașov. O să mă ducă cineva cu mașina.”

„Ce fel de meditație, dacă pot să-ntreb?”

„Nu știu să îți spun exact. A fost fratele meu anul trecut o săptămână și i-a prins tare bine, mi-a recomandat și mie să merg.”

Termină berea și-i mai torn un pahar, pe care-l acceptă ca și cum s-ar scuza că-i place. Are, nu știu, un fel de superioritate în comportament și o delicatețe în toate mișcările. Parc-ar fi o doamnă în stil vechi, o boieroaică, mai bine, deși e cam peiorativ, s-a cam stricat termenul ăsta.  Mă gândesc c-ar putea fi un model pentru feministele de-aseară, emană grație, feminitate, are deci o putere de care, din nou, sunt sigur că e conștientă. Iar faptul că e conștientă și că nu abuzează, că stă la locul ei, o fac și mai... nu găsesc cuvântul. Mai interesantă? Mai misterioasă? Dar să-mi revin: de unde știu eu dacă abuzează sau nu? A trecut prea puțin timp și de fapt nici n-o cunosc. De fapt dimpotrivă, ea e un anti-model pentru feministe: fetele rele sunt bărbătoase, vor să domine totul în jur, în numele egalității. Și fraternității, ha ha, ce să spun... Au voci stridente, se impun, intră peste tine, de unde tu, bărbat, simți nevoia să fii la fel și să le dai peste nas. Iar de aici ele ies în câștig oricum (deși, pe termen lung, ajung în pierdere, dacă m-ar întreba pe mine): dacă-nvingi tu disputa, vei fi doar un altul care le nedreptățește, ceea le va motiva și mai mult comportamentul. Dacă pierzi, vei fi un trofeu pe peretele lor, ceea ce, de asemenea, le va motiva și mai mult comportamentul. Și dacă găsesc unuʼ care-i ok, cam ca tipul care am încercat eu să mă prefac a fi, asta nu schimbă nimic, o să spună că e o excepție. În fine, îmi place mai mult tipul mai subtil, mai... cum e blonda de-aici. Oare cum zicea c-o cheamă? Israel? Miel? Ceva ce rimează cu asta...

„Sper să ne-aducă înapoi biletele” zice, de parcă m-ar fi auzit cum gândeam. „Eu am nevoie de el”.

„Și eu, treʼ să-l decontez”.

Ăsta e un fel de consemn comun: când vine cușetarul să-l întrebăm de bilete. Eu nu pot decât să-i amintesc ei, cușetarul e ungur get-beget. Bine, o să-i amintesc. O văd că se descalță și ea și-și așază frumos adidașii sub banchetă. Are șosete albe, subțiri rău, la baza gleznei. Tare, pe frigul de afară. Număr mic la picior, deși e destul de înaltă. Cam cât mine. În fine, unde rămăsesem? Nu mai știu, mi-a fugit tot din minte. Tăcem separat o bucată de vreme, îmi trec prin față imagini disparate cu tot ce s-a-ntâmplat în tren, de când m-am urcat și până acum. Mexicanul de pe locul 61, baba de pe 64. Pe blondă, șezând pe scaunul 62, nu știu de ce nu mi-o pot aminti. În loc să fie ea, așa cum o văd aici lângă mine, în loc să-mi amintesc imaginea aia, îmi apare-n față o formă blurată, bătând cu unghia în geam. Nici pe tipul căruia-i face semn nu-l mai pot descrie. Zici că s-a șters. O aud că-ntreabă, aducându-mă-n prezent:

„Oare pe unde suntem?”

„Habar n-am. De ce?”

„Așa aș fuma o țigară...”

„Păi hai să vedem,” îi spun. „Știu că la Cluj face o pauză mai mare, 15 minute, că schimbă locomotiva. Avem timp acolo.” Ies pe hol, iau telefonul de la încărcat și dau să intru pe GPS. Surpriză: din 10% acum telefonul mai are doar  1%. Îi pun din nou mufa, după care-l bag și-l scot din priză de câteva ori. Arată ca și cum ar încărca, dar efectul e zero. Futu-vă-n gură! Două prize pe tot holul, și ălea stricate. Iau telefonul și mă-ntorc deja bine dispus înăuntru.

„Nu numai că n-au prize-n compartiment, daʼ și ălea două de pe hol sunt stricate. Mai am 1%. Ai GPS, Waze, ceva?”

„N-am Waze, dar am...,” și-mi zice o aplicație de care n-am auzit în viața mea. „E o aplicație mai nouă. Stai că mă uit”. Butonează un pic după care: „A, se pare că l-am dezinstalat. Daʼ îl reinstalez repede!”

„O reinstalezi!”

„Cum?”

„Nimic.” Ce naiba, e singura greșeală de gen pe care-a făcut-o pînă acum. N-o să mă iau tocmai de ea. Mă uit cum butonează. Se-ncruntă. E nemulțumită. Nu merge. O ia de la început. Descarcă, pe display îi apare un simbol de așteptare. Și ecranul se blochează așa.

„Nu mă descurc. Nu știu ce are.” Realizez dintr-o dată că are un accent ciudat. Nu pot să-mi dau seama exact în ce fel, ai zice că îi ies cuvintele printre dinți, că ține vârful limbii prea aproape de ei când vorbește, dar nu suficient de aproape pentru a o transforma într-o sâsâită. Mă apropii să mă uit le telefonul ei. Își trece degetul în toate direcțiile pe display, fără să poată elimina simbolul de așteptare rămas de la aplicația necunoscută. E fix ce-aș ști să fac și eu, așa că nu mă bag. Poate-aș putea totuși cu telefonul meu să rezolv ceva, așa terminat cum e.

„Hai că-ncerc și eu.” Pornesc telefonul și dau drumul direct la Google Maps. Bateria pâlpâie, roșie. Hai, hai, mai stai puțin. Durează până se actualizează, acum mi-arată că aș fi încă în Timișoara. Hai, prietene. În sfârșit, punctul se face albastru. Și ecranul se stinge. N-am văzut nimic.

„S-a-nchis”, îi zic, și-arunc telefonul pe banchetă. „Dar cred că nu mai avem așa de mult.” Ne uităm amândoi în direcția geamului, încercând așa, de pe banchete, să vedem ceva dincolo de peretele de sticlă. Faptul că nu ne ridicăm arată cât de mult ne-așteptăm să ne dăm seama de locația trenului în funcție de ceea ce distingem pe geam. Adică absolut nimic. Afară e întuneric total, nu există nici măcar luminițele rare pe care te-ai aștepta să le vezi trecând în goană și lăsând pentru o secundă o coadă luminescentă. Tăcem. E o tăcere bună, mi se pare. Nu din aia stânjenitoare, pe care cauți disperat să o întrerupi spunând orice tâmpenie, numai să vorbești. Știu tipul ăla de tăcere, dar simțul ridicolului la mine e atât de mare încât prefer să fiu penibil tăcând decât penibil la pătrat, spunând o enormitate. Tăcând, măcar, mai ai o șansă, cu tot cu riscul de a părea arogant, indiferent sau plictisit. Dar acum tăcem, cum să zic, liniștiți, fără ca treaba asta să ne ceară nici un efort. E o lene plăcută, fără subiecte, genul care te trimite la somn. Îmi dau seama că vorbesc – sau mai degrabă gândesc – și-n numele ei. Parc-aș ști cum simte ea tăcerea. O privesc scurt. Se uită pe geam. Mă rog, pare ok cu tăcerea, și ea. Încep să moțăi încet, e extrem de cald. Nu știu cum stă rezistă-n bluză: e dintr-un fel de bumbac, nu gros, așa cât să ai ceva între geacă și tricou, toamna. Dar eu mor în tricouașul ăsta.

„E super cald” zic, și mă ridic să analizez niște butoane de deasupra ușii.

„Da”, consimte, „de-abia poți respira”. Aha. Deci îi e cald. Și cum poate sta îmbrăcată așa? În fine, găsesc un buton de reglare a temperaturii. Era la jumate. Deci se poate și mai cald? Sunt curios cât merge, și-n timp ce mă-ntreb asta, îl dau la minim. Mă-ntind iar și mă uit la bancheta de lângă tavan. Cât o fi ceasul? Unu? Două? Contează? Încerc să-mi amintesc ceva din seara dinainte. Îmi vin vag flash-uri în minte, chipuri, râsete, un tip care bea coniac din țipla pachetului de țigări, discuții despre politică. O grămadă de bătrâni, majoritatea terminați. Apoi noaptea ce s-a continuat  pe un balcon al hotelului unde am ascultat ore-n șir poveștile unui guru local, ziarist bătrân. Culisele, redacțiile, banii, aranjamentele. Tipul de istorii care-ți taie orice iluzie, orice idee-n care ai putea crede după ce-a-ncetat să fie profitabilă.

„Deci și ție-ți place George Carlin?” mă-ntreabă ea, așa pe neașteptate.

„Da, e super, cred că am văzut tot ce-a scos”. În timp ce spun asta realizez că am văzut doar ce mi-a dat youtube-ul, fără să-i cumpăr omului vreodată vreun disc sau vreo carte. În fine. „Și sunt perioade în care-mi place mai mult un sketch decât altul, și se tot schimbă. Probabil le tot redescopăr. De exemplu, acum îmi place aia cu plasticul. Înainte îmi plăcea tare mult aia cu natural disasters...”

„Mie-mi place lista persoanelor care trebuie să fie omorâte, e foarte faină”.

„Da? Nu mi-o amintesc așa bine, dar parcă nu-i așa de creativ acolo”.

„Ei, cum să nu? Acolo, de fapt, e umorul lui negru, tipic.”

„Umorul negru e dat de titlu, de temă, adică știi la ce să te aștepți. Mi se pare mai fain când nu-ți spune convenția și pac, vine cu o glumă nasoală și incorectă. Cum face în natural disasters.”

„Nu, chiar nu-mi prea place, mi se pare în primul rând prea lungă.” Fac ochii mari. Pe bune, e cea mai tare de la Carlin și ei i se pare prea lungă!...

„Tu vorbești serios? Aia-i cea mai tare, cred!” Nu știu, adică dacă le-a văzut pe toate, mi se pare evident, cum și ce rost are să-i demonstrez?

„Mie nu mi se pare. Uite, mie mi se pare că fuck the children e cea mai tare!”

„Ce? N-are cum!”

„Mă rog...”

„Stai, cum să nu-ți placă natural disasters, care e pur și simplu genială? cu trecerile prin toate registrele și revenirile și miștourile de orașe și ticurile sociale împărțite pe zone, și morții de pe autostradă și cetățenii urmăriți de zombies... get the fuck out of the fast lane if you’re an old fuck, if you’re a slow fuck... a, și bambi, sutele de creaturi mitologice care țipă bambi is dead, bambi is dead, and he is, finally that fucking little cunt bambi is dead. Ca să nu mai zic de Uncle Dave, cum se termină cu ploaia de Uncle Daves, fiecare cu un bilet câștigător la loto în mână..., sfârșitul e și el absolut excepțional, cum să nu-ți placă toate astea?! fuck the children... nu că n-ar fi și ea faină, dar nu se compară ca anvergură cu... Daʼ stai puțin: adică cum fuck the children e cea mai tare? Ce vrei să zici cu asta?

„Dar mai sunt și alții”, zice, neținând seama de întrebarea mea. „Uite, Denis Leary mai e fain. Cea mai bună a lui mi se pare no cure for cancer. Mai are și altele dar asta e reușită. Plus că altele s-a auzit că le-a cam copiat de la Bill Hicks, și am verificat, cam seamănă... Dar să te uiți, dacă n-o știi, la no cure for cancer, e bună...”

„N-o știu.”      

„E faină. Și și Bill Hicks, c-am zis de el, și el e mișto, doar că glumele lui sunt mai diferite... împărțite pe probleme, cumva. Multe au legătură cu noul tip de sclavie întreținută de capitalism. Fain, le îmbină foarte bine.” E mare fană stand-up, se pare. Dar văd că se oprește din perorație și devine iar contemplativă, se uită pe geam. Acum i-o fi apărut Bill Hicks acolo, clar. Cum mai sare femeia asta de la o stare la alta, cam ciudat, ce să zic... Mă simt cumva dator să continuu și eu lista începută de ea, dar nu-mi vine nimic în cap. Ba-mi vine, românul Bordea, dar cum să-l pun pe el, care e aproape varză, lângă numele ălea mari? M-aș face de rușine.. Caut, caut, a, gata, am găsit ceva.

„Și Eddie Griffin e mișto, dacă-l știi, dar el e altfel, umorul lui ține mai mult de atitudine și de ton, plus că majoritatea glumelor sunt despre albi vs negri, el fiind negru...” Mă urmărește atentă, parcă încearcă să țină minte. De cine să-i mai zic? Aaa, gata: „Aa, și Eddie Izzard, treʼ să-l știi pe ăsta, îți place?”

„Nu-l știu.”

„Cum adică nu-l știi?” mă mir, uitând instantaneu că nici eu n-am știut de ăia pomeniți de ea. „Ăla, transexualul, care apare pe tocuri, cu ruj și cu unghiile făcute, uneori în fustă, nu-l știi?”

„Ăăă..., nu.” Parcă e stânjenită că nu-l știe, văzându-mă cu câtă pasiune vorbesc despre el.

„Păi e foarte mișto, cred că e chiar mai bun decât Carlin, pentru că face cumva glumele mai inteligent, nu se folosește de partea sexuală care, ai văzut, apare des la Carlin și e mai ușurică, așa. Ăsta pare cumva mai cult, zice din istorie, din religie, cu detalii, e britanic el, super-fain!” Îmi dau seama că a ieșit cumva că Izzard știe istorie și religie fiincă e britanic, ceea ce ar însemna că Carlin e prost fiindcă e american. Total aiurea, daʼ las-o așa. Aș mai zice pe cineva, dar nu-mi mai amintesc de nici unul fain. Așa că-l bag pe prietenul meu, Billy Collins.

„E super fain,” îi zic, „numai că na, nu-i comediant, e poet. Nu știu dac-o să-ți placă.”

„Ești a doua persoană care-mi zice de el. Înseamnă că chiar trebuie să mă uit.” Rămân mască: nu-l știe pe Izzard daʼ-l știe pe Collins. Îmi vine o idee.

„Auzi, păi atunci n-ai vrea să ne uităm?”

„Ba da. Dar cum?”

„Păi mai am un pic de baterie la laptop, și-mi dai net de pe telefonul tău”.

„Hai!” Se entuziasmează și ea, zâmbind cu gura până la urechi. Scot laptopul din rucsac, îl pregătesc, mai am cam un sfert baterie. Nu-i mult, dar o fi ajungând pentru jumaʼ de oră. Ea lucrează la telefon de zor. După care se-ntoarce către mine ușor rușinată.

„Dar cum fac să-ți dau net?” mă întreabă. De data asta zâmbesc eu, mai pe fugă: îmi vine-n minte că ăsta ar fi momentul răzbunării mele pentru faza cu explicația funcționării banchetei. Dar n-am timp de așa ceva. Chiar aș vrea să mă uit.

„Intră la setări și fă hot spot!”.

Mai butonează un pic și zice că gata, a făcut. Dau să mă conectez, îmi trebuie parolă, normal.

„Și parola?”

Se uită și iar mă întreabă, cu aceeași atitudine de mai înainte:

„Dar nu pot s-o văd. Scuze, nu mă pricep la tehnologie.” Mă uit și eu, într-adevăr, nu apare căsuța cu show password. Îi iau telefonul din mână, intru în toate opțiunile de pe acolo, nimic. Încerc net prin bluetooth, nu merge. Merg iar la hot spot, selectez punctele sub care se ascunde parola și le copiez. Mă gândesc că dacă le dau paste undeva, se va afișa conținutul. Trag cu ochiul la bateria de la laptop, deja a scăzut.

„Dă-mi un loc unde-ți faci notițe”, îi zic, „să dau un paste”.

„Ăăăă...” răspunde ea.

„Sau deschide un mesaj nou, un whatsapp, ceva!”

„Aa!” Îmi ia telefonul și deschide o altă aplicație, nici whatsapp, nici viber. Alta. Seamănă cu whatsapp – o listă de conversații, numai nume ungurești, plus fotografiile alora în dreptul numelor. Intră în ultima conversație, se răzgândește, o închide, alege alta. „Aici.” Încerc să dau paste, nu merge. Vede că nu mă descurc, îmi ia telefonul și încearcă ea, zicând: „Treʼ să ții degetul apăsat ca să-ți apară...” No bine, mă gândesc, mersi fain! Nu merge nici la ea. Mai încercăm pe rând. Nu vrea, și nici altă soluție nu avem. Mă uit la laptop, deja semnalizează bateria. Până la urmă renunțăm.

„Oricum nici laptopul nu mai ținea”, zic resemnat și mi-amintesc imediat de strategia aia cu fericirea artificială: când ceva nu merge din cauza ta cauți factori externi care ar fi împiedicat oricum lucrul ăla să meargă. Sau cam așa ceva.

„Nu ne mai uităm, atunci”, adaugă și ea, fără a arăta deloc că-i pare rău. Pentru o secundă, mă face să cred că s-a prefăcut c-ar vrea să se uite. Dar nu, e cumva prea deschisă, prea sinceră pentru scene din astea, cred că pur-și-simplu se bucură că, măcar dacă nu ne uităm, o să continuăm să stăm de vorbă. Mda...., ce să zic și eu. Mă uit pe geam. Sesizez că ceva s-a schimbat, fără să-mi dau exact seama despre ce e vorba. Mă uit la telefon, la laptop, la rucsac. Ce-o fi? Închid calculatorul și-l pun în bagaj. Dintr-o dată mă lovește: trenul s-a oprit. Oare de când?

„Unde suntem?” o-ntreb, nu că m-aș fi așteptat să-mi răspundă. Ne repezim la geam. Ajunseserăm la Cluj.

„Când am ajuns?” întreabă și ea în gol, în timp ce ne-mbrăcăm și ne-ncălțăm amândoi în 10 secunde. Luăm țigările făcute și fugim spre ușa vagonului. Pun mâna pe mâner, sucesc, pare blocat. Încerc cu piciorul, nimic. Merg la cealaltă ușă, la fel. Încerc la ușa dintre vagoane, ca să ieșim prin celălalt vagon, dar e încuiat și aici. Mi-amintesc de povestea cu cușetarul care după 10 seara încuie ușile la vagonul de dormit.

„Să știi că ăsta ne-a-ncuiat aici!” îi zic, în timp ce o iau degeaba de la capăt cu toate ușile. Ea bate din picioare pe loc, fără nicio idee.

„Ce pula mea!” o aud că exclamă, în timp ce-i fug și ei ochii în toate părțile în căutarea unei soluții. Îmi dau seama că suntem amândoi surescitați, de parcă viața noastră ar depinde de țigara pe care trebuie s-o fumăm la Cluj. Intru-n toaletă și-i deschid geamul.

„Am putea fuma aici,” zic, arătând spre fereastra de la budă. Dar vorbesc singur, ea deja o luase la goană înapoi în vagonul de dormit. În două minute se întoarce cu cușetarul, rupt de somn și bombănind în maghiară chestii care, dacă n-ar fi el așa de nerd și de blând, sunt sigur c-ar fi înjurături. Ne descuie ușa, mai lasă câteva vorbe și pleacă supărat.

„5 minute”, zice tipa în timp ce coboară.

„De-ajuns.”

Fumăm pe peron, tragem din țigările ălea rulate, le facem rachete. Nici n-am timp să observ cum e gara din Cluj. Nici nu mă interesează. Ne uităm satisfăcuți unul la celălalt cum ne umplem regulat și rapid plămânii cu fum, după care-l expirăm zgomotos, amândoi. Involuntar, ne iese chiar tandem. Zici că suntem în desene animate. Se pare că ne dăm seama în același timp de asta și pufnim amândoi în râs, dar încercăm în timp ce râdem să continuăm să fumăm, să nu pierdem nimic, ceea ce face totul și mai aiurea, și mai amuzant. Rămân fără aer și-ncep să tușesc până-mi dau lacrimile. Se-aude fluierul șefului de stație, care dă voie trenului să se pună în mișcare. O văd aruncând țigara neterminată între șine și pregătindu-se, cu o  mână pe bara de sprijin, să urce. Eu decid să urc doar când va porni trenul, ca să termin țigara. O văd că se uită cum fumez, clar îi pare rău c-a aruncat-o. I-o-ntind pe a mea cu un gest nu foarte sigur. Nu știu dacă e genul care se bagă la poștă. N-are nicio treabă, o ia, trage, mi-o dă, o-mpărțim, încă vreo două fumuri de fiecare, după care o arunc și eu, tot neterminată, sub tren. „Hai!”, îi zic. Urcă-n tren, urc după ea. La fix. Pornim.

III

În drum spre compartiment mă gândesc la replica ei. Ce pula mea. Ciudat, nu m-a deranjat. Mi s-a părut, într-un fel, total adaptată situației. Dintre toate femeile pe care le-am auzit folosind replica, sunt vreo două care fac notă separată. Adică, le-aș împărți pe tipele care înjură bărbătește în două categorii: una – cele care o fac des și variat, ălea agresive, care-și construiesc din astfel chiar o trăsătură specifică, o fac cu un fel de mândrie, ostentativ. Iar asta le taie orice urmă de feminitate, normal. Ultimul exemplu: una dintre cele două feministe din seara dinainte, care, pe lângă cuvinte de genul ăsta scoase la foc automat, folosea și un ton îngroșat ce mă facea să cred că-ntr-un cuplu de lesbiene ea ar fi bărbatul. Problema cu acest tip de femei e că nu poți să te raportezi nicicum la ele: nici nu le poți lua totalmente ca femei, căci ăsta e mesajul subînțeles, cum îți permiți tu să le tratezi de sus, să le consideri doar femei? Ele fiind, bineînțeles, primele care se văd inferioare în ecuație, de unde, normal, tot ele fac primul pas și se apără, atacând. Așa, ca să-nțelegi din prima pozițiile de forță. După cum nu le poți lua, evident, nici ca bărbați. Cu bărbații, într-un moment de criză, ai putea împărți un pișoar. A doua categorie e dată de femeile stilate, educate, feminine până-n măduva oaselor, de la cum se așază pe scaun într-un pub până la felul în care gesticulează cu țigara, cum suflă – sigure pe ele, știind că sunt observate și dorite – vălătucii de fum. Bineînțeles, nu mă refer la acele gesturi tipice de dat sau aranjat părul după ureche, de privit pe sub gene, de rotit la nesfârșit vreun nasture de la  bluză – dacă se poate, unul din dreptul sânilor –, sau alte chestii ieftine exersate atât de mult încât devin ticuri. Mă refer la femeile care, ai zice că nativ, se mișcă cu grație pisicească și se comportă super gingaș, ca niște virtuoase ce sunt. Ei, pe ăstea, când le auzi – rar, neapărat rar – aruncând câte o duritate masculină care nu le e specifică deloc – și nu mă refer la expresii precum căcat, sau mă-ta, sau fut, etc – ci exact la expresia ce pula mea, cu derivatul în pula mea – când le auzi, deci, pronunțând-o, te trezești că imaginea pe care o aveai despre ele ia o turnură cu totul inedită, una mult mai provocatoare, mai alternativă. Adică ce afli nou? Că parte din tinerețea lor a fost petrecută în mijlocul sau pe lângă golani, deci știu și latura aia a vieții. Oricum eu n-am deloc încredere în ăia care nu cunosc și partea golănească, care stau închiși în casta lor mică și sterilă. Ce mai afli nou, diferit, dar în relație cu prima noutate? Că au activități și în afara celor promovate ca, nu știu, bune pentru societate, ca să zic așa – majoritatea, de ce să nu recunosc, formate din interdicții –, că ascultă altă muzică, își mai aprind câte-un pai (habar n-am care-i legătura, dar s-a adeverit de fiecare dată), că sunt la curent cu ce se-ntâmplă-n lume indiferent de domeniul lor de interes, că au lucruri în care cred fără să facă un spectacol din ele. A, și ca să nu uit: mai afli că le place să călătorească. Cam asta am aflat eu de la alte tipe super-faine care, o dată, de două ori pe an, mai zic câte-un „în pula mea”. Și tipa de aici din tren, of, cum o fi chemând-o?, se cam înscrie în model. Până una alta, văd că suntem așezați, cu gecile în cuier, descălțați. Nici nu știu când s-a întâmplat, ca-n transă.

„Ai avut dreptate cu Kafka. Sper să mai putem ieși de dimineață de-aici.”

„Și să ne dea și biletele înapoi.”

„Tu știi, că tu ai vorbit cu el”, îi pasez eu responsabilitatea. „Apropo, sunt niște scări pe hol, le-ai văzut?”

„Nu.”

„Cu ele te sui de fapt până acolo sus,” și arăt cu capul spre bancheta din tavan.

„Aha...”

Trenul ia viteză și începe să se zguduie ușor când trece peste linii. Când eram copil, de fiecare dată când făcea așa mi-era frică că la la un moment dat o să sară de pe șine. Acum continuă să se zgâlțâie, sticla de apă de pe jos e aproape să cadă. Măcar dac-o să sară deraieze, n-o să fiu surprins. Până una-alta, simt că mi s-a făcut foame.  

„Mie mi-e foame.” Caut în rucsac și scot bake rolls și o pungă mare cu mini-croissante. Nu mă pot decide cu care să-ncep. Parcă mi-e pofta de ciocolată, dar dup-aia n-o să mai mănânc bake rolls, de obicei ăstea merg în ordine inversă. Până la urmă desfac bake rolls-ul, cu cașcaval și ulei de măsline. Brănză adevărată, scrie pe pungă. Așa o fi. Îi întind și ei.

„Încerc de-o vreme să mănânc sănătos” zice, cu o expresie super-jenată că mă refuză, făcând cu mâna semnul universal de stop. Își scoate un sandviș, din ăla pregătit în casă: două felii de pâine tăiate în jumătate, cu chestii înăuntru. „Ia și tu, că am o grămadă. E cu șnițel de pui.”

„Nu,” zic, „rămân la bake rolls”, deși clar acum nu-mi mai plac. Las punga pe măsuță și deschid croissantele. Bag vreo două, încet și destul de în silă: sunt vechi și au gust de paracetamol. Le las și pe ele pe măsuță, lângă bake rolls. Se pare că m-am săturat. Ea încă lucrează la sandviș-ul ei, pe care l-a scos dintr-o pungă în care par a mai fi vreo cinci-șase. Mai caut prin rucsac, scot și cartea de poezii a tipului fumat permanent. Prima copertă are niște simboluri ciudate, făcute de el. Mi-a explicat ce înseamnă când mi-a scris dedicația, parcă trebuiau să sugereze o legătură între religie și... și nu mai știu ce, am uitat. Era o chestie prea complicată. O răsfoiesc puțin, dar nu reușește să mă prindă deloc. Încă n-o fi momentul ei. Dacă ar fi să urmez regula auzită de la un tip, ar trebui să renunț: orice carte de poezii are cinci șanse: citești cinci texte la întâmplare, dacă te prind și continui, e ok. Ok pentru carte, adică. Dacă nu, nu. Ori eu deja am citit cinci. Și nu. Dar hotărăsc ca-n cazul ăsta să nu urmez regula. Nu știu de ce. Pe undeva, probabil, îmi place de autor. Dau jos pungile cu mâncare de pe măsuță (dacă ce-i în pungile ălea poate fi numit mâncare) și pun cartea. Iau telefonul, din reflex, și-ncerc să-l aprind. E mort, normal.

„Apropo, am uitat că am încărcător,” o aud. Tot n-a terminat sandviș-ul. Sau o fi al doilea?

„Ce-ncărcător?”

„Păi, pentru telefon.” Lasă sandvișul, își dă jos bagajul, geanta sport. Când am pus-o acolo s-adus destul de în spate, de-abia ajunge la ea. Mi-e lene să mă ridic s-o ajut, s-o fi descurcând. Până la urmă o prinde de o bretea și o aduce jos, desface fermoarul, caută, răscolește, scoate un fel de marker. „Poftim!” Iau markerul, care de de fapt e un acumulator cu două mufe USB, una mare și una mică.

„Păi și acuma zici...”

„Am uitat.” Din nou, zâmbetul ce-aduce a scuze. „Dar ai cablu?”

„Normal că am!” Caut și eu în rucsac unde aruncasem încărcătorul, îl scot și văd că are cablul lipit. Uitasem că ăla cu cablu detașabil mi s-a stricat și că l-am cumpărat pe ăsta, bunicul încărcătoarelor. „De fapt, n-am cablu”. Noroc că nu-și pusese geanta înapoi. Îmi dă și cablu, pun telefonul la alimentat. Nu sesizez nicio privire de reproș. Își reia sandvișul.

„Daʼ și cu sandvișul ăla, mănânci o grămadă de pâine.” Nu știu cum sunt cele din pungă dar ăla la care lucrează parcă are feliile de pâine foarte groase. Duble. Rațional, știu că n-au cum să fie așa, e totuși un sandviș normal. Poate vreau doar să văd ce părere are despre pâine. „Poți să le spui să-ți felieze pâinea mai subțire.”

„Știu, dar mi le-a făcut tata”. Treaba asta îmi sună ciudat. Parcă povestea ei era alta, cu maică-sa, cu divorț... Daʼ chiar și fără divorț, cum adică?  Doar nu-ți mai fac părinții de mâncare, după o vârstă. Mai mult, n-a zis că pe ăstea i le-a făcut taică-su, sau că de data asta i le-a făcut, a zis ca și cum de obicei el i le face. Pachețelul, ca-n gimnazială.

„Cum adică? Locuiți împreună?” Se-ntrerupe din mâncat și uită la mine.

„Ăă... da, dar e mai complicat”.

„A, ok”. Când aud că ceva e mai complicat, mă retrag. Cum ar veni, ajungi la un subiect în care omul din fața ta nu vrea să intre, deși chiar partea aia pare mai intersantă. De fapt, tocmai de aia sună interesant, că e evitat. Te face să te-ntrebi care-o fi faza, ce secrete ascunde? Cum face un amic de-al meu, la el îmi sare prima dată gândul. Cum îl întreb ceva de viața personală, cum totul devine mai complicat, deși până atunci și pe alte teme, era cea mai simplă discuție din lume. Văd că termină și ea de mâncat. Cred c-a mâncat totuși doar unul. Într-o jumaʼ de oră.

„După moartea mamei tata s-a reapucat de băut.” O aud și deja mă simt dereglat. Unu: mă-sa-i moartă. Doi: tac-su e alcoolic. Și nu de azi de ieri, pentru că nu s-a apucat, s-a reapucat de băut. Să vezi c-o și bătea când era mică, și-acum, ca să se revanșeze, îi face sandvișuri... Dacă-ncepe o poveste din-aia lacrimogenă cu familie nefericită și drame latino, găsesc o scuză și mă bag la somn. Chiar nu pot să mă prefac că mi-ar păsa, că o compătimesc sau alte chestii de genul ăsta.

„Na, acuma e ok, dar trebuie să mai am un pic grijă de el. Și de aia mai stă pe la mine.” Văd că, vreau nu vreau, mă bagă-n universul ei familial. Ciudat cum sunt unii, nu le trebuie decât una-două replici și hop, îți varsă toate intimitățile în poală, așteptând dup-aia să li le speli, să le usuci și să li le dai înapoi ca noi. Să le spui că totuʼ e ok, că viața merge-nainte. Dar tot nu înțeleg care-i treaba cu taică-su. Are ea strategia asta, să-ți spună lucrurile pe jumătate, sa te facă curios, să-ntrebi. Așa că-ntreb.

„Păi nu spuneai că s-a recăsătorit?”

„Ba da, dar și soția lui mă sună, nici ea nu mai știe ce să facă. El a suferit foarte mult la moartea mamei. De aia...”

„Adică o mai iubea?”

„Cred că da. Sigur!”

„Păi și atunci de ce s-au despărțit?”

„Ea l-a părăsit, pentru că bea. Nu se putea opri din băut. Și mama a zis că-i ajunge cu doi copii, nu-i mai trebuie încă unul. Și a plecat.” Cum? Doi copii cu încă unul... Aa, ei doi cu taică-su. Aha. Habar n-am ce să zic. Se mai întâmplă?

„Mda...”, mă aud că spun, în lipsă de altceva. „Se pare că ea l-a părăsit de două ori...” O văd că zâmbește, ca și când i-am sugerat o nouă abordare la o problemă de matematică.

„Chiar că.” Continuu să mestec în minte ce mi-a zis. E bine că n-a-nceput să se plângă. De fapt, chiar arată destul de relaxată pentru experiențele ei. Le-o fi consumat, le-o fi ars până acum. De fapt stai, că tac-su încă e alcoolic.

„Daʼ ce-a avut?” o-ntreb, gândindu-mă la maică-sa.

„Cancer.”

„A!” Aș fi făcut pariu. Greu se mai moare din altceva, zilele ăstea. Îmi imaginez un pic trecutul ăsta al ei, familia, tare seamănă cu ce-am mai auzit în jurul meu. Mai ales cu situația unei prietene apropiate, zici că-s trase la indigo. Am impresia că istoria e comună, de aia o și-ntreb, mai mult ca să mă verific: „Și ea nu s-a recăsătorit?”

„Nu.” Exact cum m-așteptam.

„Hm... adică și ea-l mai iubea?”

„Da, normal!”

„Păi și el nu s-a oprit din băut, dac-a văzut?”

„Ba da, dar ea nu a mai vrut să reia relația. Apoi el iar s-a apucat de băut, și după ce s-a recăsătorit, a reușit să se abțină, cât de cât.” Asta nu prea sună în favoarea maică-sii.

„Ai zice că... Pare că...” mă gândesc dacă e bine să-i spun teoria mea, care intră lejer la capitolul jigniri la adresa morților.

„Ce anume?”

„Adică...” Cum dracuʼ să formulez? Dacă nu ca să fiu diplomat, măcar să nu merg până acolo-ncât să fiu bădăran. „Ai zice că maică-ta l-a-mpins... Adică numai în legătură cu ea văd c-apare băutul ăsta...” Oricum, părerea mea-i că maică-sa a fost o japiță. Daʼ sper să nu ia nasol cel puțin partea pe care i-am zis-o.

„Aa, da, și eu m-am gândit. Avea și ea destule, nu zic.” Of, am scăpat. „Mama era o femeie foarte frumoasă. Adică foarte frumoasă. Și o grămadă de bărbați se țineau după ea, de când era tânără până târziu, la...” nu zice bătrânețe, își dă seama că maică-sa n-a ajuns acolo. „Și ea când l-a ales pe tata, tata a rămas cu ideea că-i face o favoare, că oricând s-ar putea răzgândi. Cine știe, poate l-a mai manipulat și ea, ce pot să zic... Și da, și din cauza ei s-a apucat tata de băut. Și și alții s-au apucat de băut, nu numai el, unii pe care i-a tot refuzat.” Îmi vine să-ntind coarda.

„Femeie rea, ce să mai. A stricat tot în jur...” Rânjesc. Ba mai și țâțâi din buze a dojană, la adresa lu mă-sa.

„Da, unii ar putea spune și asta. Dar știi, ea doar era foarte frumoasă, atât. Ce vină avea ea? Și eu și fratele meu am iubit-o și am suferit extrem de mult când a murit.”

„Când a murit?”

„În 2016.”

„Au, scuze!” Mamă, ce-am făcut!

„A, e ok, stai liniștit.” Văd totuși că s-a închis în ea, s-a întunecat. Dar nu pentru mult timp,  îi trece repede, ca o umbră când treci vara cu mașina pe lângă un pâlc de copaci. Caut în rucsac – mi-amintesc că mai am o bere. Carsberg-ul e gata de mult, nici ea nu mai are în pahar. Scot o Timișoreana nepasteurizată, cam caldă.

„Bere?” Nu aștept  să-mi răspundă, îi torn în pahar. Iau și eu o gură.

„Nu-mi mai prea trebuie”.

Și de unde dracuʼ era să știu c-a murit anul trecut? De unde? N-am început eu subiectul ăsta. Și acum realizez, o doamne, povestea cu meditația la care merge și cât de serioasă e treaba. Păi n-a zis ea c-a fost frate-su, David, anul trecut? Clar, a fost după moartea maică-sii, din cauza traumei, și probabil că l-a ajutat, de bine de rău, să treacă peste. Iar ea merge acum din exact același motiv. Și eu fac mișto de maică-sa moartă de de-abia un an. Ptiu! Sunt boul secolului!

„Chiar scuze, cu... n-am vrut să...”

„Nu nu, e ok, pe bune că e ok.” Se uită la mine și zâmbește. Acel zâmbet. Observ că are pistrui sub ochi. Nu mulți, dar are. Cred că-i tipic pielii sensibile a blonzilor, pielea aia cu mai puțin pigment. Detaliul ăsta mi-a scăpat. O prind bine. Tare bine. Acum, c-a zis de maică-sa, și ea mi pare mai frumoasă. Nu ceva ostentativ ci o frumusețe subtilă, pe care n-o sesizezi din prima, deci care cu atât mai mult te surprinde. Întocmai ca pistruii. Tăcem. Tăcem separat, normal. Trenul începe iar să se zgâlțâie din toate încheieturile. Văd că-și toarnă apă în paharul nefolosit. Bea. Pare, într-un fel, liniștită. Ce treabă, cu viața ei, cu maică-sa, cu taică-su. Nu zic, e de admirat, eu nu cred c-aș putea să le iau așa ușor. Dar până la urmă, cine zice că ea le ia ușor? Doar merge la meditație, nu? Meditație... transcedentală. Vă invit să ieșiți din corpul vostru și să vă observați din afară... – nu mai știu unde am auzit asta. Am râs o grămadă. Puteți, haideți, părăsiți-vă corpul. Și ce face corpul fără tine, stă așa ca prostuʼ, ca o carcasă? Și invers, când te bagi înapoi, firește că trebuie să fie: vă rugăm intrați în vagoane. Ha! Mă tentează să-i spun. Dar nu, n-o s-o fac. E cam proastă gluma. În orice caz, eu n-aș putea povesti așa despre mine, oricui. De fapt, mda, unui străin e câteodată mai ușor să-i povestești. Te mai descarci, fără riscul de a părea veșnic vulnerabil pe viitor. Pentru că, simplu, nu te mai întâlnești cu el. Deși, în problema cu arătarea, ba chiar cu afișarea vulnerabilității, e o șmecherie și aici. Mi-amintesc de speech-ul uneia de pe TED. A fi vulnerabil înseamnă a fi puternic, cam așa era teoria ei. Că, adică, nu poți să fii rănit decât pe lucruri extrem de intime, pe care le ții secrete. Că-s defecte penibile, experiențe nasoale, hobby-uri blamabile, egal. Cu cât îs mai secrete, cu atât e mai grav când le află cineva, indiferent dacă le spune public sau nu. E de-ajuns să le știe și gata, are putere deplină asupra ta. Dar, zicea tipa, dacă le faci tu primul publice ai scăpat, nu te mai poate răni nimic. Sensibilitatea e direct proporțională cu secretoșenia. Că ce faci dacă ai o problemă de care-ți e rușine? O ții ascunsă, logic. Dar o să bubuie ea, mai devreme sau mai târziu, sau o să plesnești tu, de la efortul constant de a o îngropa, de la anxietatea cu care-i analizezi pe ceilalți, orice privire, orice rictus, că toate pe tine te fac să crezi că celălalt a aflat. Pe când dac-o arăți, dac-o faci publică pe problema ta, culmea, te întărești, gestul te face beton. Mda, sună bine, dar parcă mai mult în teorie. Și tot pe filmul ăsta mi-amintesc de alta, una la vreo 45 de ani, tot la TED, care vine și spune în fața publicului că ea e lesbiană. Că tot timpul a fost. Mare chestie, ai zice. Păi era mare: femeia avea familie, doi copii, și nu știa nimeni (sau cel puțin așa spunea): nici fetele ei, nici mă-sa, nici cea mai bună prietenă, nimeni. Evident, nici soțul. Bine, la asta cu cea mai bună prietenă, dacă se-ntâmpla ca ea să fi fost și colega de pat, sunt rezervat. Și ideea e că toate rudele au aflat atunci, la TED, o dată cu ditamai sala umplută până la refuz. Vai de capul meu! Dacă femeia aia a plecat pe picioarele ei de acolo, înseamnă că n-o să aibă probleme în următorii 10 ani. Adică, ce vreau să zic? Rezultă că teoria se verifică, sau cum? În fine, am deviat. Întrebarea e: dacă și tipa asta de aici merge pe cartea vulnerabilității afișate? Că dacă merge, parcă-i înțeleg altfel nu numai povestea familială, dar și zâmbetul ăla, și gesturile, și tot ce zic că are delicat în comportament. Pentru că arată ca și cum ar fi vulnerabilă. Dar e foarte probabil ca așa să vrea să arate. Și chiar dacă-i așa, aici intră mai multe motivații, nu doar teoria, cam încăpătoare, a tipei de pe TED. În fine, revin cu mintea-n compartiment și văd că se uită la mine. Mă opresc la timp să verific dacă am ceva pe tricou dar nici nu-i susțin privirea, pur și simplu întorc ochii din reflex.

„Și tu, cu ce te ocupi?” Am impresia că ea pornește de fiecare dată discuția. O fi-n capul meu?

„Sunt un fel de... freelancer,” încerc eu să mă eschivez. „Am lucrat la un fel de bancă, un IFN. Dar acum nu mai, încerc niște proiecte personale. Tu?”

„Eu sunt quality rater pentru Google, dar ca formare sunt graphic designer.” Un fel de artistă deci.

„Ce ești la Google?”

„Quality rater.”

„Și... ce face un quality rater?”

„În primul rând muncește de acasă. Asta e partea bună. Partea rea e că are o muncă foarte plictisitoare. Adică se folosește de niște filtre ca să updateze feed-ul de news al lui Google. Uite, când tu cauți pe cineva pe Google, o vedetă să zicem, ai văzut că-ți apare-n dreapta o fotografie cu câteva date personale. Ei, dacă se întâmplă ceva în viața ei, dacă moare, sau divorțează, de exemplu, informațiile trebuie updatate. Și asta facem noi.” Nu pot să nu remarc că a găsit fix exemplele cu moarte și divorț. Trec peste și mă gândesc la munca ei. Încă o treabă pe care nu-mi imaginam că o face cineva manual.

 „Păi mi se pare o cantitate de muncă enormă. Adică să ții totul la zi despre toți care îți apar pe Google. Nu indienii ar trebui s-o facă?”

„Ba indienii o fac, dar noi corectăm după ei.”

„Și ziceai că nu te pricepi la tehnologie...”

„Păi nici nu mă pricep,” și râde, dar vede că n-o prea cred. „Zău așa, e o muncă destul de mecanică. Și-o maimuță poate s-o facă dacă exersează suficient.”

„Ha, e foarte flatant, mai ales pentru indieni. Păi și-atunci ce-ar trebui să știe cineva care vrea să fie quality rater?”

„Engleza. De aia se și greșește atât în India, fiindcă se angajează forță de muncă extrem de ieftină, necalificată.”

„Inclusiv copii”, zic.

„Da, inclusiv copii. Cea mai modernă formă de sclavie.”

„Tu ai ceva cu sclavia? E a doua oară când te-aud.” O văd că râde jenată, de parc-am prins-o făcând ceva ridicol.

„Da, am,” recunoaște.

„De ce? Nu ți-ar plăcea să ai oameni care muncesc gratis pentru tine? Aproape gratis, mă rog, că treʼ să le dai de mâncare.”

„Și să-i și biciuiești, din când în când, nu?”

„Clar, e inclus în job description-ul proprietarului de sclavi. Să-i omori când nu-ți mai trebuie, mai câte-un viol, o tortură, din astea.”

„Da, super!” Zâmbim amândoi. Totuși, mai mult eu.

„Deci munca ta n-are legătură cu graphic design-ul.”

„Deloc. Dar încerc să devin independentă și eu, tocmai de asta fac munca pentru Google, că stau acasă și n-am niciun șef.” Cred că iar citește neîncredere pe fața mea, că se grăbește să adauge: „Chiar n-am, aici n-ai targete sau ce să greșești. Dar e drept că pierzi totuși 7-8 ore pe zi. În rest mai am un online store.” Auzind-o-n engleză, mă prind că de aici vine accentul ei ciudat. Vorbește exact ca un poliglot, adică, la nivel foarte fin, româna ei preia un accent din celelalte limbi pe care le știe. Maghiară și engleză, cel puțin din câte știu până acum. Dar nu, nu se leagă. Am un amic ungur care vorbește 4 limbi și tot curată îi iese româna. O fi altceva la ea.

„Adică pe Amazon, gen?”

„Nu, pe Facebook. Vând ce fac eu: desene, creații... Dar na, uneori merge mai bine, alteori nu, nu mă pot susține numai din așa ceva. De aia păstrez și munca de la Google.” Tipa chiar e artistă, se pare. Sunt curios cum arată desenele ei. Am deja, vag, o idee bună despre ele. N-ar putea desena banalități de tipul livadă de meri, toamna, dar parcă nici steampunk-uri expirate n-ar face, din ălea care ar trebui să ducă la ideea că Planeta Pământ se duce dracului. Și-atunci, ce face oare? Ce-ar ieși din, iată, finețe, ironie și iarbă?

„Să știi că mă impresionezi,” îi spun. Replica mea o stânjenește total, dar totuși întreabă:

„Cu ce?”

„Cu... o grămadă!” Și chiar așa e, simt că vine parcă un aer foarte bun din direcția ei. O văd iar că zâmbește cu o mimică de parcă ar avea ceva de zis, dar i s-a oprit pe vârful limbii. Îmi vine poftă să fumez. Mi-amintesc că nu mai e nimeni în vagon în afara de noi, nu mai există nicio mișcare pe nicăieri. Exceptându-l pe cușetar, desigur, care doarme dus.

„N-ai vrea să fumezi?”

„Ba da, daʼ dacă nu mai oprește...”

„Hai pe geam, și-așa suntem numai noi în tot vagonul!”

„Aaaa”, zice ea și se înviorează. „Putem stinge lumina, nu?”

„Cred că da”. Verific butoanele de deasupra ușii și da, găsesc două întrerupătoare care rezolvă toate becurile. O lumină slabă mai vine de pe hol. Vine și tipa și-și face de lucru cu perdelele de la ușă. Le trage, astupă de tot vizibilitatea de pe hol înăuntru. Mă rog, și reciproc. Tare. Apoi își caută băjbâind țigările. Puteam să facem invers, mai întâi țigările și apoi lumina. Dar na, asta e acum. Verific și eu dacă perdelele ușii stau bine, să nu luăm vreo amendă de la cușetar. Sub ele găsesc un zăvor.

„Fii atentă la asta!” Încui ușa. Fără să-mi ridic ochii, îmi dau seama că mai există o sursă minusculă de lumină din tavan, un bec de avarie, sau de exit, sau pur și simplu un bec de noapte. Trenul a-ncetinit fiindcă trecem pe lângă o zonă luminată, niște depouri, hale, chestii ruginite și dezafectate pe care creierul le înmagazinează automat. Tipa stă cu spatele la geam, se uită la mine. Îi văd doar conturul părului, al umerilor, al brațelor. Aș putea să-mi imaginez că e oricine. Sau n-aș putea. Reflexe de lumină venite din halogenele de 500 de wați de-afară îi joacă câte-o clipă prin păr și se pierd în întunericul din compartiment. Zici că are o aură. A rămas c-o mână agățată de geam, într-o tentativă de a-l deschide, și cu cealaltă, în care ține țigările, atârnând într-o poziție bizară pe lângă corp. Dacă n-ar ține țigările, ai spune că nu-i a ei, că-i vine de undeva din spate. O lumină de pe cealaltă parte a trenului străbate geamul holului, al ușii de la compartiment și pentru puțin, luminează înăuntru printr-o despicătură dintre perdele, acolo unde se-mbină. Suficient: din față, parcă e o fotografie. Mă privește fix. Ochii largi, fără culoare precisă, gura întredeschisă, vârfurile albe ale incisivilor, pomeții proeminenți, ca niște sâni în miniatură. Lumina de neon a făcut-o palidă, a decolorat-o, fața și părul i se confundă. Nu-mi dau seama ce e-n privirea ei: așteptare, teamă, anxietate? Umerii îi sunt trași înapoi și pieptul a rămas ridicat, ca și cum plămânii au blocat tot aerul înăuntru. Picioarele, ușor depărtate unul de celălalt, se termină-n șosețelele care acum mi se par transparente. Trenul se cutremură, trecem de pe o linie pe alta. Îmi revin, descui ușa. O aud că expiră. Merg și deschid geamul. Ne-mbrăcăm și ne-aprindem țigările în compartiment, lângă geam, unul în fața altuia. Mă uit scurt la ea, cât timp ține flacăra de la brichetă. Face același lucru. Ne ferim ochii amândoi, după care ne-ntoarcem și ne sprijinim cu coatele pe fereastră. Fumăm. Trenul încă se mișcă încet. Habar n-am unde suntem, dar zona pare puțin mai locuită, mai vie. Fumăm, ținând țigările scoase pe geam.

„Să nu ne vadă cineva,” zice după un timp, cu o voce care mi se pare uscată. Nu peste mult trenul trece prin dreptul unei halte. Un ins bătrân, în vestă reflectorizantă îi face mecanicului semn cu o lanternă.

„Ai grijă la ăsta,” îi spun, și trag țigara înăuntru. Face și ea la fel, apoi, după ce trecem de om, ne reluăm pozițiile. Bătrânul în reflectorizantă părea ieșit din Tarkovsky. „Tu-ți dai seama că ăla stă aici noapte de noapte, s-aștepte trenul ăsta?”

„Săracuʼ de el...” Oare chiar se gândește la el, la om, la aranjamentul forțelor care îl țin în poziția asta de șef de haltă? Pare că nu, că de câteva minute a intrat într-un film care rulează doar pentru ea.

Părăsim zona luminată, trenul mărește viteza. Nu ne mișcăm de la geam, chiar dacă începe să se simtă un vânt pișcător. Stăm destul de înghesuiți, siliți de cele două banchete de jos care, rabatate, au luat din spațiul dintre ele. E ceață. Vag se văd niște dealuri, par împădurite. Termină țigara, și-aprinde alta. Dar știu că a rulat ceva. Fac și eu la fel, din țigările ei pe care mi le întinde.

„Îmi place ceața,” o aud.

„De ce? Nu vezi nimic.”

„Poate de aia...” Ce-o fi vrând să spună? Că nu vede ce-avem noi în față, dealuri alternând cu zone joase, plus o bucată de lună care dă lumina asta difuză? Sau e vreo chestie mai profundă aici, legată de viață, de viitor, de orizonturi de așteptare și altele asemenea?

„Nu mai știu pe nimeni să-i placă ceața...” A fost fix ca și cum n-aș fi zis nimic. Ne vedem de fumat. Am o senzație fără nicio logică (dacă logica poate sta la baza unor senzații), de la schimbul de temperatură: de la jumate-n sus mi-e frig de-afară, la picioare mi-e super cald de la caloriferul montat sub geam. Se pare c-am butonat degeaba pe deasupra ușii. Mă gândesc să ies mai mult pe geam, să simt vântul drept în față. Făceam des așa, când eram copil, îmi plăcea. Ies. În două secunde, ochii mi se umplu de lacrimi. N-a fost o idee bună, intru repede-napoi. Tipa se uită scurt la mine, parc-aș face parte din decor, după care-și mută privirea cum era, înainte. Acum trecem pe lângă ceea ce ar putea fi un sat. Ceața acoperă tot, lumini – majoritatea gălbui, poate una două albe – se disting ca prin apă. Un lătrat. Nu poate exista sat fără minim un lătrat, normal. Îmi dau seama că n-avem nu știu ce viteză, cred că niciodată n-am avut. Trenul ăsta se târâie prin noapte cu câteva zeci de zombies în el, c-altfel n-ar face 11 ore. Mi-amintesc de ăia care stau contorsionați pe câte două scaune, în vagonul din care am plecat. 432. Mă trece un fior. Chinuiți, fără să doarmă, fără variante de odihnă. Doamne-ferește! Mă rog, de fapt nici noi nu dormim. Dar la noi e voluntar. Și-avem unde să ne-ntindem picioarele. Și numai gândul că dacă vrem putem dormi oricând, întinși, numai gândul ăsta e odihnitor. Într-o curbă văd trenul până la coadă, cu geamurile vagoanelor luminate Pe ceața asta arată mișto, de pe la jumate-ncolo trenul nu mai e real, e posibil. I-arăt și ei.

„Fain”, zice.

„Când eram copil îmi plăcea să mă uit așa la tren, în curbe, să văd cât e de lung. Încercam repede să-i număr vagoanele, dar niciodată nu terminam. Se termina curba, înainte. De fapt orice tren vedeam, imediat m-apucam să număr la vagoane. Cel mai mult a avut 62, cu trei locomotive, două la capete și una la mijloc. Era de marfă, normal. Știu cum trăgeam de bunică-meu să mă ducă în gară, aș fi stat toată ziua să mă uit la trenuri, așa mult îmi plăcea...” Mă ia cu nostalgie, nu-i ok.

„62 de vagoane, hm?” mă îngână ea.

„62, țin minte exact numărul ăsta, record de vagoane!...” O văd cum se uită la mine insistent, îmi dau seama că ceva scârțâie. Ce naiba are? Și, cu groază, găsesc: în vagonul 432, locul ei era 62. Îmi vine o senzație de amețeală, de parcă am băgat un cui singur. Pentru câteva secunde nu mai știu care parte e reală, aia cu bunică-meu și cu numărătoarea vagoanelor sau asta de acum, cu tipa. Scot din nou capul pe geam, rămân până-mi simt fața înghețată. Intru, totul pare că a revenit la normal. Am nevoie să las în urmă momentul, sigur o să mă mai gândesc eu destul la el.

„Oricum, fain să fii copil,” zic, vrând să întrerup o liniște cu care nu mă mai simt așa confortabil ca înainte. Probabil am scos cea mai inteligentă replică din toată seara.

„Mă rog, pentru unii mai mult, pentru unii mai puțin...”

„Bine, mă, trebuia să intervii tu cu statistica, să strici ideea. Dă-i dracuʼ de indieni, pentru un minut.” Clar, trebuie să-mi reiau poziția mea, aia ușor ironică, ușor flegmatică. Nu-i al meu filmul cu vulnerabilitatea. Văd că tace. Dar nu pentru mult timp.

„Da, ai dreptate!” De obicei mă simt bine când mi se dă dreptate, dar acum chiar m-a luat o căldură prin tot corpul.

„Știi, pe cât de nașpa a fost drumul la dus, pe atâta de plăcut e la întors. Nu m-am așteptat.” Se uită la mine, îi dă cu surâsul ăla al ei.

„Mulțumesc!” Mda, mi-ar fi plăcut să zică și ea reciproca, dar n-o face. Asta e. „Închidem, dacă ți-e frig. Să zici!”

„Nu nu, încă nu. Mai putem sta un pic.” Fumăm iar. Habar n-am când le-am aprins, a câta e. Am pierdut șirul.

„Știi, unde stăteam în Timișoara, vizavi de blocul nostru era un spital de nebuni. Și era foarte ciudat când mai vedeai pe câte unul ieșind, așa din greșeală, pe poartă. Nu era zi să nu iasă unul, doi. Cred că exista un paznic, dar nu știu ce făcea.”

„Păi de ce era ciudat? Erau agresivi? Că altfel, vezi nebuni și-n gară, și pe stradă, -s o grămadă de ciudați care vorbesc singuri.”

„Da, dar ei, când îi vedeai așa-n pijamale, dezorientați, chiar ți se făcea milă... Și nu-i căuta nimeni, săracii, nu prea erau însoțitori sau vizitatori, că geamul nostru dădea fix către spital, către curte, se vedea tot. A, chiar! Să vezi: numărul nostru de fix era diferit doar cu o cifră de numărul casei de nebuni. Și na, ne mai suna lumea, din greșeală. O dată am răspuns eu. Era pe la 1 noaptea, nu știu câți ani aveam, eram mai mică.” Sesizez ce simplu a fixat ea timpul mic, al zilei, și timpul mare, al vârstei. Frumos. „Și sună o tanti”, continuă, „și se plânge că e soțul bolnav, că nu-l mai poate controla, că nu mai poate locui cu el, că a luat-o razna. Și stă săraca și-mi explică la telefon tot felul ce face soțul ei, că face pipi prin casă, că iese afară în fundul gol, înjură vecinii, și tot așa. Și m-a-ntrebat ce să facă. Adică, știi, dacă să-l aducă la nebuni sau nu.”

„Și ce i-ai zis?”

„Împușcați-l, doamnă! Și-am închis.” Râdem sănătos amândoi. Pentru replici din ăstea, spuse la momentul potrivit, mi-aș da uneori un deget.

„Ce să zic, te-ai mai cizelat. Acuma ești cu sclavii, cu drepturile... Înainte se pare că rezolvai mai ușor problemele.”

„Te mai înmoi, așa e”, și mai râdem puțin, ca un ecou la râsul dinainte. Apoi, ca și când ținea de mult o idee, schimbă subiectul: „Uite de asta”, și-arată cu privirea în față, ridicând bărbia, „nu-mi place mie la Timișoara. Nu e munte deloc.” Tocmai treceam prin dreptul unor dealuri împădurite. Sau așa par, pe semi-întuneric. „La Brașov e mai fain.”

„Eu m-aș muta oricând din Brașov. M-am plictisit.”

„Serios? Unde?”

„Cluj, Timișoara,... și-ar mai fi câteva”. Ea se gândește.

„Eu în Brno cred c-o să mă mut. E tot așa, ca Brașovul, cu un pic de munte, de pădure, și e liniștit, deși ai ce să faci. Îmi place.”

„Ai stat mai mult pe-acolo?”

„Da, la fratele meu. El locuiește acolo de vreo 7 ani. Și am stat două luni la el. E frumos orașul, oamenii calmi, fără agitație, e și cumva artistic, adică există tot felul de evenimente... Plus că pot și câștiga mai bine, făcând același lucru ca în România...” Intrăm într-o zonă cu ploaie. „Nu vrei să-nchidem?” Ne tragem, închidem geamul, ne dezbrăcăm de geci și aprindem lumina. Ne strâmbăm și strângem din ochi amândoi. Sub lumina albă, compartimentul devine brusc mai mare și modelele învechite desenate pe buretele banchetelor îi dau un aer de abandonat. O văd cum se întinde pe locul ei și cum își acoperă picioarele cu pătura în carouri. Am certitudinea că o face doar din pudoare, să nu o văd într-o poziție inelegantă în timpul somnului. Duduie de căldură. Verific iar dacă printre butoanele de deasupra ușii mai există vreo soluție. Nu există. Îi arăt tipei, din cap, caloriferul. Un fel de n-avem ce-i face.

„Zici că suflă cușetarul pe el”, o aud.

„Da, suflă pentru tot vagonul. El face tot aici, până și căldură.” Încerc să ajut să crească acest început de glumă, dar nu prea mă pricep.

„Era mai bine dacă fuma un joint și dup-aia sufla.” Da, se pare c-am avut dreptate. Legătura dintre „ce pula mea” și iarbă se adeverește din nou. Văd telefonul aruncat pe banchetă, îl deschid din reflex. Are 45%. E aproape cinci dimineața. O văd că se întinde pe locul ei. Mă gândesc la cărțile din rucsac, la laptop, la planul meu anti-plictiseală. N-a fost nevoie de el. Vârfurile adidașilor ei de vară ies de sub banchetă. Mi-amintesc și de șosetuțele ei alea subțiri, la baza gleznei.  

„Ești cam subțire-mbrăcată pentru vremea asta. Și mai și plouă.”

„Am vorbit cu El înainte să plec și mi-a zis c-o să fie frumos. Mi-am luat doar pantofii de alergat.”

 „Păi oi fi vorbit pentru satuʼ ăla-n care treʼ s-ajungi, nu pentru Brașov. Să vezi c-acolo e vară, ca să n-alergi prin noroi.” Se uită la mine cu o figură luminoasă, dar obosită. Ochii i s-au făcut mai mici. În curând o să luăm somn amândoi. „Îmi făcusem ditamai planul cum să fac să nu mă plictisesc. Și nu mi-a folosit.”

„Da, am văzut. Cu prizele...”

„Na, e mai ușor să stai cu ochii-n telefon sau în laptop, decât să porți o conversație cu un străin. Cică se cheamă hikikomori, în Japonia.

„Ce-nseamnă?

„Autiștii ce se-nconjoară de tehnologie.” Tace. Pare că se gândește la chestia asta.

„Dar uite, poți să povestești și să iasă ceva foarte fain...”

„Exact, asta cred și eu!” Realizez că mă contrazic. Că ce spun acum contrazice comportamentul dinainte. Revăd toată disperarea cu prizele, de parcă eram în sevraj. „Adică, mă rog…” Se uită la mine ca și când n-ar fi nevoie de alte cuvinte. A-nțeles.

„Fain și... neașteptat, cumva. Bine, contează și cine e persoana cu care..., adică nu cine e în sensul de cum o cheamă.” Din nou constat că nu-mi amintesc cum o cheamă pe tipă. „Aăă, să știi că eu am uitat cum te cheamă.”

„Iael. Eu n-am uitat, tu ești Vlad.”

„Iael. I. A. E. L.” Repet ca și cum aș încerca să rețin. Sau chiar o fac? „Tu-ți dai seama...” Nu știu cum să formulez să nu pară patetic.

„Ce?”

„Îți dai seama ce coincidență, cum...” Încerc să-i spun de potrivirea asta care, pe măsură ce mă gândesc la ea, pare tot mai incredibilă. Cum am nimerit eu cu ea pe locuri față-n față în vagonul 432, ca de acolo să cerem locuri la cușetă, nu doar s-avem noroc să găsim, dar să nu mai fie nimeni în compartiment, ba chiar tot vagonul de dormit să fie gol... cum ne-au și pus în același compartiment, doar se putea să..., adică na, doi inși în același compartiment... cum am ajuns să petrecem noaptea povestind... dacă ar fi un scenariu, ar fi cam străveziu. Adică era destul să-mi fi cumpărat biletul cu 2 minute mai târziu, aș fi nimerit alt loc și totul ar fi decurs altfel. Mă uit la ea, e pe trei sferturi adormită dar așteaptă totuși să termin ideea.

„Cum...” și fac semne din mâini, noi doi, compartimentul, potriveala.

„Da.” Zâmbește larg, apoi își mută privirea, rămâne și privește-n gol. Mi-amintesc de ceva-ul ăla, specific timișorenilor și cum l-a folosit ea undeva pe la-nceputul serii. Ce bine sună, ce mult mi-a plăcut când l-am auzit prima dată, cu mulți ani în urmă. Și spus de ea parcă și mai bine a sunat. Ca și ce pula mea, de altfel... Poate că-s prejudecăți, dar anumite cuvinte, în anumite contexte, te fac imediat să crezi că oamenii care le folosesc sunt ok. Ce putere are limbajul. De fapt imaginația. De fapt...

„Știi, apropo de Billy Collins ăla, să-ți zic de ce e așa de mișto, ce exerciții face pe limbajul cotidian.” Mă uit să văd dacă mă urmărește. A adormit. Pe spate, învelită cu pătura în carouri. Mâinile relaxate, peste pătură. Degetele sunt lungi, unghiile tăiate mai scurt decât ceea ce ar putea fi o manichiură; fără ojă, fără lac, fără nimic. A adormit cu fața în sus. Părul blond spălăcit, nu prea lung, iese tot pe partea dinspre mine. În lumina asta înșelătoare din compartiment, pare bronzată. Sau chiar e bronzată? Îi ascult respirația regulată. Iau somn.

IV

Mă trezesc speriat. Afară e lumină. Trenul stă pe loc.

„Unde suntem?!”, aproape că strig. Sar direct la geam, văd niște clădiri, niște șine, dar nici un alt reper care să m-ajute. Ea, trezită de mine, sare la ușă, peste care sunt trase perdelele. Le dă la o parte, deschide, privește pe un geam de pe culoar.

„Sfântu-Gheorghe!” zice.

„A, ok, mi-era să nu fi trecut.”

„Cât mai avem?” Mă uit la ceasul de pe telefon.

„Cam un sfert de oră.” Ne-așezăm la loc pe banchete. Scotocesc în rucsac după periuță și pastă, merg la toaletă și mă spăl pe dinți fără apă. Mă uit în oglindă. Nu-ncerc să iau nicio expresie, totuși îmi iese o strâmbătură. Înapoi în compartiment, tipa îmi întinde o cutie cu pastile. Gumă de mestecat. Iau două.

„Mulțumesc!”

„Cu plăcere!”

Ne uităm pe geam, fiecare pe altul, ca-ntr-un fel de echilibru care ține tot trenul. Nu zice nici unul nimic. Încerc să găsesc ceva interesant de văzut pe fereastră, cu toată toamna mohorâtă de afară. Se-aude doar țăcănitul tot mai rapid de dedesubt, ne-am pus în mișcare.

Scot telefonul de la încărcat și-i dau acumulatorul și cablul.

„Mulțumesc!”

„Cu plăcere!”

Facem restul drumului până la Brașov în tăcere. Nici unul nu se-apucă să-și facă bagajul, nu se-ncalță, nu se-mbracă. Stăm așa, fiecare cu ochii pe geamul lui. Intră cușetarul cu biletele noastre, și cu facturile capsate de ele. Le luăm mecanic, ea-l pune-n geantă, eu în buzunar după care ne-ntoarcem, fiecare, către geam. Ajungem în Brașov, ne pregătim – bagaje, haine – coborâm din tren. Aglomerația, peronul, gangul.

„Sper că-ți place Gara din Brașov”, îi zic. Gara e oribilă.

„Foarte frumoasă,” menținea ea ironia. Ieșim în stația de autobuze. Plouă mărunt. Ezit.

„Te grăbești?” o-ntreb până la urmă.

„Nu neapărat.”

„Bem o cafea?”

„Hai!” Apare un tip, haine negre, bocanci, păr lung, negru. Arhetipul de roaker. Înțeleg că el urmează s-o ducă cu mașina în satul în care se petrece meditația. Facem cunoștință și-n secunda doi uit cum îl cheamă. Probabil că și el, cum mă cheamă pe mine. Singura cafenea din apropiere e crâșma tradițională de gară, jegoasă și plină de bețivi. Intrăm, ne-așezăm pe scaune de plastic. 3 cafele. O cafea costă 2 lei și jumătate. După trei-patru propoziții de control scoase de fiecare, tipul începe să povestească. Mă prefac interesat, îl întreb detalii ca să-l stimulez și mai mult. Își dă drumul, povestește așa de înfocat că abia-i pasă dacă-l mai ascultă cineva. Experiențe din Italia, faze cu trupa lui, el e chitarist sau ceva pe-acolo. Pe fondul discuției roakerului, mă uit la tipă din când în când. Văd că și ea la mine. În lumina asta a dimineții, e foarte frumoasă. Are o privire resemnată, de parcă tocmai a pierdut ceva. Probabil că și eu am la fel.