vlad drăgoi - sergio leone - final de poem

     O să pun și-o cronică despre cartea asta aici-șa. Să v-o luați că e frumoasă. E ca un copil pe care-l crești cu grijă și el îți fute brusc cu piatra-n cap pe la 5 ani, dar tu îl vei ierta, doar știi c-a făcut-o de speriat ce este, de nevoia de dragoste ce-o are de la voi.

„...țigane, stai, vreau să simți că mă uit insistent la 
tine și eventual să te și oprești și să vii să-mi ceri scuze, dar cum
sigur nu o să faci asta, eu sunt acum îndreptățit să te consider
un gunoi, cum e toată specia ta, și nu mă miră că ai slujba pe
care o ai, că ești țigan, și nici pe aia nu știi s-o faci cum trebuie,
că uite, mai aveai puțin și dădeai peste mine, dar lasă că data
viitoare etc etc, deci asta nu mi-a plăcut, siguranța omului
alb prin faptul că s-a oprit și că privește insistent o situație
de nimic, o să atragă asupra lui atenția celorlalți albi din jur,
și ei la rîndul lor or să treacă de partea lui ca să-l judece și să-l
mustre pe țiganul cu mașinuța. și de aia am fost atunci de partea
țiganului, și dacă atunci cînd eram mic și n-am putut să articulez
nimic în gînd despre nenorocirea care o pățea țiganca tînără
pe trotuarul umed, acum jur că instant mi s-a limpezit în minte
poziția pe care trebuie s-o iau, și dacă aș fi avut mai mult curaj,
cu siguranță că aș fi sărit în apărarea țiganului și i-aș fi zis țigane,
nu băga în seamă ce zice ăsta, tu fii liniștit, vezi-ți de treabă
și fă raliu în continuare, fă țigane raliu pe coridoarele din
mall, că zilele ai văzut și tu cum sunt, mai mult rele decît bune,
și bucuriile, cînd abia le vezi și poți să zici că au venit, fix atunci
ele pleacă, așa că fă raliu cît de mult poți tu țigane, că viețile
noastre nu-s altceva decît oase vechi pentru cîine, uitate în
buzunar le geacă.”