Omar și diavolii, Dan Ciupureanu

De-abia am terminat romanul și nu pot ocoli tendința de a spune cu ce cărți se aseamănă, deși, dacă te gândești, asta nu spune mai multe despre carte ci despre lecturile fiecăruia sau cărțile pe care oamenii le consideră cult pe o tematică: căci Vancu îl compară cu Orașul și câinii a lui Llosa, Nimigean îl aseamănă cu vestitul roman al lui Salinger sau cu Requiem pentru un vis iar mie mi s-a părut o combinație de Jeg, Portocala mecanică și Bandiții. Romanul îmi pare greu de clasificat: e roman, deci proză, dar are și părți intens lirice, așa cum pot să văd fragmente foarte bine și pe o scenă, jucate.

Cartea mi se pare construită cumva dual:

Pe de o parte, este povestită copilăria-adolescența lui Ian (pseudonimul Omar va apărea mai târziu și va reprezenta începutul sfârșitului), cu vagi accente autobiografice (adică sper să fie vagi, la cât de nebun și violent e naratorul). Un copil crește printre golani și preia, ba chiar „perfecționează” comportamentul / limbajul de stradă. Stilul narațiunii din această parte e rupt, sau abrupt, nu se pierde timpul cu explicații. Uneori e sacadat, ca-n morse, uneori se povestește în salturi, dar tot timpul simplu – termini propozițiile și vezi după că acolo era și dialog, așa se derulează, pe rapid, filmul. E un mod simplificat, absurd și ține exact de cum ar trebui să-l percepem noi pe protagonist.

Pe de altă parte, narațiunea e întreruptă de interstiții în care sunt așezate, contemplativ și derutant, fotografii ale ipostazelor naratorului, parcă o instanță mai detașată și mai lucidă vine să ne arate și partea dinăuntru – dacă în roman se povestesc întâmplări și vezi comportamentul personajului, în aceste rupturi mega-lirice vezi ce e-n mintea lui, sau cum se joacă diavolii cu mintea lui Ian.

Cu toată violența și cu tot grotescul, te atașezi de personaj. Apropo de ce spune Radu Aldulescu în postfață: Ian-Omar e un reprezentant al unei generații dezaxate, dezrădăcinate, un punkist ce se bucură de toată libertatea pe care n-au avut-o părinții în comunism. Nu numai copilul dar nici  părinții (adică tatăl, că mama e la nebuni) nu mai sunt atenți la educația tradițională, bombardați fiind în anii ’90 cu tot felul de modele și de opțiuni cu care n-au știut ce să facă. Deci copiii cresc sălbatic în lumea nouă. Lumea nouă așteaptă să fie umplută și, fiindcă nimic nu e interzis, totul e permis – dar chiar și acești termeni, interzis, permis, pur și simplu nu există, fiindcă nu există valori ci doar o lege a junglei și, pe lângă asta, o schizofrenie care substituie și subminează orice posibilitate de redresare.

Dar te atașezi de personaj pentru că-l vezi încercând să scape, greu și împotriva mediului / condițiilor, să se rezolve, să intre într-o normalitate; să se adapteze la niște reguli sociale poate la fel de absurde (=inumane, egoiste) dar care, cumva, păstrează un echilibru. Omar lasă în urmă, geografic, grotescul asemănător cu cel din Satantango al lui Krasznahorkai, dar psihic îl duce cu el în (Italia, Spania, Franța), de unde și eșecul în ceea ce privește adaptarea. Faptul că eșuează până la urmă (atât social cât și psihic), nu e numai trist ci dă și o măsură exactă a ceea ce politicienii numesc atunci când apasă butoanele să trimită bombe peste tot în lume conform unor simple hărți – și anume colaterall damage.

Un pic prea schematizat, dar totuși, un roman care scârbește, îngrozește, întristează.