O carte încurcată, scrisă de două (sau mai multe) persoane ce jonglează frumos cu ton, cu rădăcini (sau cu viitoarea lipsă a lor), cu o panoramă mult mai întinsă decât bucata de bloc pe care-o văd acuma pe geam. Un text:
Ziua 29
Cu mașina de împrumut pe 15 Nord, apoi pe Curé Labelle. Trafic. Ajungi cu greu la Joytropolis. Ai un GPS vechi, cu hărți neactualizate, detești tehnologia asta cu trei sateliți, astăzi nu te mai poți pierde nici măcar prin mirobolantul Laval. Fredonați în cor un hit, urăști tot mai tare locul spre care te îndrepți. E un spațiu conceput din dragoste pentru copii și profit. Puține lucruri sînt mai detestabile decît marketing-ul care li se adresează celor mici. Poate doar turismul de masă. Ei, desigur, abia așteaptă să intre în magazia gigantică unde se întîmplă Distracția. Sînt între prieteni, își apără deja cercul social, vor să-i vadă în fiecare weekend, să primească și să ofere cadouri de la Dollarama, Toys R Us. Joytropolis e o cușcă cu gratii la intrare, o bombă unde se țin petreceri, zile de naștere. Iarna ce să faceți, să fierbeți în case? Unii părinți sînt extenuați ,îi abandonează pe schelele din plastic, așteptînd în parcare, pe facebook, să se termine circul, alții, părinți-angajați, se împușcă cu mingi de burete care țîșnesc dintr-o pușcă telescopică - pac pac, țintesc, trag, nu nimeresc, c'est le fun, toți invitații sînt în șosete pe mochetă, vor să coboare, detești expresia, să cobori și tu la mintea lor. Da, sînt în aceeași clasp fetele iar noi venim din România. Ai obosit să faci glumele cu vampirii și Transilvania, prenumele nu e rusesc, e... în fine, e de unde e. Oricum nu interesează nici pe dracu'. Nimeni, dar nimeni aici nu întreabă dacă cei mici învață bine, ia zi, băi, o poezie, cum auzeai la generația părinților tăi, ci doar dacă vor merge în sistemul public sau privat în secondaire. n sistemul privat nu sînt greve, costă între trei mii și zece mii pe an, școlile sînt o medalie pentru părinții cu cariere solide, cei cu vieți bine planificate, realizații, antrenații, performerii. Copiii joacă hochei, tenis, schiază, fac artă. În spațiile astea se dezvoltă network-ul și-i cresc șansele să devină lider de tînăr. Acum copilăresc pe tablete și asta sapă-n toată lumea, dar și ei, ca și adulții, au nevoie de meschine adicții care nu ucid. Unii părinți își urmăresc progeniturile pe tobogane, alții îi lasă la jocuri mecanice, la curse, înfulecă burgeri și poutine cu un sos brun foarte sărat, beau cole, fante, apă îmbuteliată. Sînt copii-vegan, plictisiți, care rumeagă doar broccoli, e de înțeles, mîncarea e abominabilă. Cafeaua e servită-n pahare de plastic, e amară și neechitabilă. Îți dă un buzz suficient de puternic cît să-ți dezvolți pe mai departe mizantropia. Dacă se dărîmă o schelă din depozitul ăsta plin cu copii și cu adulți obedienți și nu se deschide ușa de la intrare? În provincia asta s-au prăbușit poduri peste autobuze școlare, pe Plateau zidurile caselor au căzut în capul livreurilor de pizza, sînt gropi peste tot, acasă te ferești să fumezi un joint pe balcon, oricum nu-ți mai place deloc iarba, e o prostie să crezi că asta e cauza unei generații, odată decriminalizată, legalizată, ce vă mai rămîne? Dacă se prăbușește întreb, cum ce?, cușca asta în care nu avem aer, dar în care copiii noștri, deocamdată, mișună încontinuu pe schele. Ți se răspunde că exagerezi cu pesimismul, că ție nu-ți place nici măcar cafeaua de la Tim Hortons, că te piși pe curcubeiele altora, că nu sînteți, băi, băiete, într-o utopie, copiii mai pot crește la țară, bunicii sînt urbani, nu mai vor beznă, noroi, dulăi, orătănii și veceuri în curte. O minge din burete roz se rostogolește spre tine. O iei de jos și lovești cît poți de tare în prima ceafă din fața ta. Aștepți o reacție. Nu se întîmplă nimic.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu