joi, 19 octombrie 2017

Despre scris

           Atunci când, de-a lungul unor mari perioade de timp, nu mai scriu, fac asta pentru că nu mai pot accepta ca scrisul să-mi vampirizeze creierul. Când scriu, am tot mai mult senzația unei preocupări imbecile, inutile. Senzația că scrisul mă face să pierd vremea, că totul este de nepătruns, de neînțeles. Și acutul sentiment de inutilitate a ceea ce fac. Nu vreau ca scrisul să sugă din carnea mea viața, să vadă în locul meu, să respire pentru mine. E o inepție să crezi că ceva poate fi înțeles. Oricât am scris, n-am înțeles, de pildă, nimic în plus despre corp. N-am făcut altceva decât să mă mint. Scrisul a reușit să mă fragilizeze, să mă abrutizeze. Nu mai sunt în stare să iubesc, nu mai trăiesc din plăcere, nu mai am puterea să trăiesc. Am devenit o brută livrescă, un monstru de lecturi și simboluri culturale, un om care poate vorbi despre orice. Nu mai sunt în stare să tac. Nu mi se mai permite să tac. Scrisul este de vină. (...) Scriu de frică, fără îndoială. Simt că nu mai sunt liber. Singura mea libertate e aici. Iar a-mi privi mâna dreaptă cum mi se zvârcolește sub ochi pentru a așterne aceste rânduri e o oroare. Alfabetul nu mai are nimic sacru. Scrisul e un fel de vomă compusă din substanțe imposibil de digerat și de aceea eliminate prin spasme. Nimic sistematic în ce fac, doar dorința de a anula din când în când aceste rânduri virgine, liniate verzui. Deschid caietul speriat de timpul care trece. Nu cred că am ceva esențial de spus. Și asta e o suferință: să nu te poți abține să faci din tine un spectacol inutil și de proastă factură. 

                                                                    Gheorghe Crăciun, Fals jurnal...

marți, 17 octombrie 2017

Cărți

Cartea Îndurabile, a lui Andrei Crăciun - absolut superbă.

Cartea Dar noi suntem oameni obișnuiți, a Dianei Giacăr - foarte bună. Poetă bună tratând o temă (teme) răsuflată (e). Câștigă poeta. Ceea ce o face bună. Sau era invers?

Cartea Rădăcina de bucsau, a lui Ovidiu Nimigean - îngrozitoare, cu toată scriitura fără greșeală a lui O.N.

Cartea Ultraviolență, a lui Bogdan Coșa - slabă.

Cartea Compunere cu paralele inegale, a lui Gheorghe Crăciun - ilizibilă. Cu cât îmi dau seama că autorul e mai bun - și, doamne, e bun! - cu atât mă-ncurc în hățișurile cărții, și cedez. Cartea Pupa russa, a aceluiași - îi dau șansă 105 pagini. Sigur, voi găsi variante mai rapide (sau măcar mai plăcute) de a învăța ce-aș putea învăța de la G.C. Sau nu.

Cartea Balamuc sau pionierii spațiului, a lui Caius Dobrescu - mă opresc la jumătate. 

sâmbătă, 23 septembrie 2017

`TAXI BLUES`

             Mam trnt
It în taxi, la
        2 noaptea, șam
rămas paf că nare
              perdele. Zău!
Adică trăiam senzația
     Intensă, ff stranie,
              Că 1 taxi așa marear
Trebuyissă
              Aibă.


Din cauza asta mă
  Simțeam nea
             Jutorátvul
Nerabil.

Din radio țș
             neau mereume
Saje d la
             Dispecerat.
                              Cum ar fi dacă eu aș
             Conducen
                            Puterea nopții
1 kestie dästa, fără să am
   habar d străzi, d oraș șamd? Doar
cu Tine, acolo, la Dispecerat,
                cu Tine, singuru meu
sprijin, spunîndune
                         bancuri, făcnd
mișto unu d altu. Da da
kiar daccăn sinea mea aș
         simți că totui p
mukie, că aI putea
        oricnd să T superi, că mai putea
oricnd dirijantrun
        perete, k pö
muxă.

                                                                                             Caius Dobrescu (Deadevă)

joi, 18 mai 2017

Omar și diavolii, Dan Ciupureanu

De-abia am terminat romanul și nu pot ocoli tendința de a spune cu ce cărți se aseamănă, deși, dacă te gândești, asta nu spune mai multe despre carte ci despre lecturile fiecăruia sau cărțile pe care oamenii le consideră cult pe o tematică: căci Vancu îl compară cu Orașul și câinii a lui Llosa, Nimigean îl aseamănă cu vestitul roman al lui Salinger sau cu Requiem pentru un vis iar mie mi s-a părut o combinație de Jeg, Portocala mecanică și Bandiții. Romanul îmi pare greu de clasificat: e roman, deci proză, dar are și părți intens lirice, așa cum pot să văd fragmente foarte bine și pe o scenă, jucate.
Cartea mi se pare construită cumva dual:
Pe de o parte, este povestită copilăria-adolescența lui Ian (pseudonimul Omar va apărea mai târziu și va reprezenta începutul sfârșitului), cu vagi accente autobiografice (adică sper să fie vagi, la cât de nebun și violent e naratorul). Un copil crește printre golani și preia, ba chiar „perfecționează” comportamentul / limbajul de stradă. Stilul narațiunii din această parte e rupt, sau abrupt, nu se pierde timpul cu explicații. Uneori e sacadat, ca-n morse, uneori se povestește în salturi, dar tot timpul simplu – termini propozițiile și vezi după că acolo era și dialog, așa se derulează, pe rapid, filmul. E un mod simplificat, absurd și ține exact de cum ar trebui să-l percepem noi pe protagonist.
Pe de altă parte, narațiunea e întreruptă de interstiții în care sunt așezate, contemplativ și derutant, fotografii ale ipostazelor naratorului, parcă o instanță mai detașată și mai lucidă vine să ne arate și partea dinăuntru – dacă în roman se povestesc întâmplări și vezi comportamentul personajului, în aceste rupturi mega-lirice vezi ce e-n mintea lui, sau cum se joacă diavolii cu mintea lui Ian.
Cu toată violența și cu tot grotescul, te atașezi de personaj. Apropo de ce spune Radu Aldulescu în postfață: Ian-Omar e un reprezentant al unei generații dezaxate, dezrădăcinate, un punkist ce se bucură de toată libertatea pe care n-au avut-o părinții în comunism. Nu numai copilul dar nici  părinții (adică tatăl, că mama e la nebuni) nu mai sunt atenți la educația tradițională, bombardați fiind în anii ’90 cu tot felul de modele și de opțiuni cu care n-au știut ce să facă. Deci copiii cresc sălbatic în lumea nouă. Lumea nouă așteaptă să fie umplută și, fiindcă nimic nu e interzis, totul e permis – dar chiar și acești termeni, interzis, permis, pur și simplu nu există, fiindcă nu există valori ci doar o lege a junglei și, pe lângă asta, o schizofrenie care substituie și subminează orice posibilitate de redresare.
Dar te atașezi de personaj pentru că-l vezi încercând să scape, greu și împotriva mediului / condițiilor, să se rezolve, să intre într-o normalitate; să se adapteze la niște reguli sociale poate la fel de absurde (=inumane, egoiste) dar care, cumva, păstrează un echilibru. Omar lasă în urmă, geografic, grotescul asemănător cu cel din Satantango al lui Krasznahorkai, dar psihic îl duce cu el în (Italia, Spania, Franța), de unde și eșecul în ceea ce privește adaptarea. Faptul că eșuează până la urmă (atât social cât și psihic), nu e numai trist ci dă și o măsură exactă a ceea ce politicienii numesc atunci când apasă butoanele să trimită bombe peste tot în lume conform unor simple hărți – și anume colaterall damage.
Un pic prea schematizat, dar totuși, un roman care scârbește, îngrozește, întristează.

marți, 16 mai 2017

Mircea Cărtărescu - Peisaj după isterie


Carnea din shaorma

Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj după isterie (Humanitas, 2017), să-l găsesc pe Cărtărescu și-n altă parte decât în literatură? Răspuns: să zicem că, așa cum ai datoria, ca scriitor, să nu fii robul unei singure formule și să nu te retragi nici în turnul tău beletristic, am și eu, cititorul, obligația să-l iau pe autor integral, literar dar și publicistic. Și asta mai ales dacă sistemul de promovare duduie în spate. OK, doar că se insinuează o  relație love&hate cu acest sistem: pe de o parte, îți dorești ca mașinăria să funcționeze și-n cazul altora așa cum funcționează la Mircea Cărtărescu, și nu doar în beneficiul scriitorilor ci și pentru educarea publicului: învață-l pe om și construiește-i și nevoia de lectură, nu te uita doar la Z-ul contabil în timp ce deplângi cu celălalt ochi puținătatea cititorilor din Ro. Pe de altă parte, poți crede că orice scrie Mircea Cărtărescu, pe bucăți de hârtie sau pe interminabilele lui caiete, pe șervețele sau pe laptop, de la simple notații la fraze infinite și infinit de încârligate, de la idei fulgerătoare la liste de cumpărături sau la rețete de găluște cu prune, poți deci crede că totul e luat cu voluptate de editorul ce, precum stă pescarul pe mal, stă la ușa scriitorului și imediat ce prinde  un text (fie că-i o ditamai știuca, fie doar o fâță), se și grăbește să-l pună între coperti. Merită amintit, oricum, că o altă colecție de articole ale aceluiași M.C. s-a constituit într-o carte și a devenit bestseller în 2004.
Despre articolele cărtăresciene pe teme politice (prima parte a cărții) s-a spus că sunt simpliste, naive, idealiste. Sunt, dar Cărtărescu nu e istoric-politolog, cum e, printre altele, un Sorin Alexandrescu. Și, apropo de bunele și relele oricărui scriitor, nu găsesc în naivitate un principal cusur al textelor. Nu văd un cusur nici în susținerea grăbită, emoțională a unei partide politice sau a unei variante prezidențiale eroice, nici în condamnarea tarelor comunistoido-valahe. Sunt, până la  urmă, prea specifice nouă aceste reflexe, sechele, realități, toți am trecut pe-acolo. Mai degrabă văd un deranj la aceste articole politice în renunțarea la stilul consacrat, aglomerat-decorativ-strălucitor și neînlocuirea lui cu nimic. Fără numele de pe copertă, pare că această primă parte (care dă și titlul cărții) e scrisă de Tudor Chirilă. Aceeași primă parte mai are o problemă, poate și mai mare, care îi aparține, cred eu, editorului. O problemă împărțită-n două: 1) nu e precizat locul publicării: chiar toate au fost în Evenimentul Zilei? Are legătură conținutul articolului cu orientarea ziarului? Întreabă cineva care urmărește romanele cărtăresciene, nu publicistica săptămânală. Ori dacă strângi respectivele articole și le livrezi într-o carte de sine stătătoare, ar fi util să așezi lucrurile corect, complet în context. Și tot de context ține și cealaltă fațetă a problemei: nu e precizat anul publicării, o chestiune extrem de derutantă, fiind vorba de intervalul 2007-2017 în care, Doamne, câte nu s-au întâmplat! Căci, oricât de generală ar fi acoperirea multora dintre texte, când e vorba de atitudini exprimate în și față de un context politic dinamic și aiuritor precum cel românesc, chiar am nevoie să pot pune acele atitudini în conjuncturile reale. De fapt, lipsa anului publicării duce la tendința de a așeza articolele într-o logică cronologică, nereală din moment ce se-ncepe c-un articol din 2017, logică din care nu mai înțelegi nimic – pe cine, de ce, când critică – rămânându-ți doar să te bucuri de stil care, după cum spuneam, nu există. Iau, spre comparație, Cronicile unei societăți lichide de Umberto Eco, unde am frumos o introducere cu explicații utile, ani, șamd.
Partea a II-a și a IV-a a cărții, adică Un popor de Ciorani și, respectiv, Zeul sufocării, reprezintă, asemenea primei părți dar fără accentele politice, o serie de pensées despre evenimente cotidiene, despre Europa, scurte meditații horum-harum în variante ușoare, pliate poate pe tematica, interesul și nevoile de lectură ale publicului respectivului(-elor) ziar(-e).
Mircea Cărtărescu în varianta lui cunoscută e închegată însă în partea a III-a, Scrisori către Luisa, și în ultima, a V-a, Lapis Lazuli. Cărtărescu ne permite în ambele să ne scufundăm în sfârșit în inextricabilele lui canale neuronal-vizionare, să plutim de-a lungul unor fraze câteodată mai lungi de o pagină, peste costisitoarele dar cunoscutele arabescuri textuale și să acoperim, cam cum face iedera cu fațada unei case, terenul realo-imaginar pe care scriitorul îl derulează. O călătorie în Toscana devine un miraj al unui oraș din cele suprarealiste ale lui Calvino (scrisoarea a IV-a către Luisa), coborârea în ruinele Bucureștiului înseamnă intrarea în aceeași, adâncă rabbit hole, (Ruine), improvizațiile și inventivitatea mamei în bucătărie bat lejer orice kitchen show și orice chef (Mere fierte, scoici prăjite).

În fine, până la urmă îi dau dreptate (și apă la moară) tot vicleanului de editor: între a citi și a nu citi tot ce scrie Mircea Cărtărescu, răspunsul este a citi. Că și la shaorma, uneori până să ajungi la carne, trebuie să mănânci o grămadă de pită.

sâmbătă, 13 mai 2017

Ciprian Popescu - Mile End

O carte încurcată, scrisă de două (sau mai multe) persoane ce jonglează frumos cu ton, cu rădăcini (sau cu viitoarea lipsă a lor), cu o panoramă mult mai întinsă decât bucata de bloc pe care-o văd acuma pe geam. Un text:

Ziua 29

Cu mașina de împrumut pe 15 Nord, apoi pe Curé Labelle. Trafic. Ajungi cu greu la Joytropolis. Ai un GPS vechi, cu hărți neactualizate, detești tehnologia asta cu trei sateliți, astăzi nu te mai poți pierde nici măcar prin mirobolantul Laval. Fredonați în cor un hit, urăști tot mai tare locul spre care te îndrepți. E un spațiu conceput din dragoste pentru copii și profit. Puține lucruri sînt mai detestabile decît marketing-ul care li se adresează celor mici. Poate doar turismul de  masă. Ei, desigur, abia așteaptă să intre în magazia gigantică unde se întîmplă Distracția. Sînt între prieteni, își apără deja cercul social, vor să-i vadă în fiecare weekend, să primească și să ofere cadouri de la Dollarama, Toys R Us. Joytropolis e o cușcă cu gratii la intrare, o bombă unde se țin petreceri, zile de naștere. Iarna ce să faceți, să fierbeți în case? Unii părinți sînt extenuați ,îi abandonează pe schelele din plastic, așteptînd în parcare, pe facebook, să se termine circul, alții, părinți-angajați, se împușcă cu mingi de burete care țîșnesc dintr-o pușcă telescopică - pac pac, țintesc, trag, nu nimeresc, c'est le fun, toți invitații sînt în șosete pe mochetă, vor să coboare, detești expresia, să cobori și tu la mintea lor. Da, sînt în aceeași clasp fetele iar noi venim din România. Ai obosit să faci glumele cu vampirii și Transilvania, prenumele nu e rusesc, e... în fine, e de unde e. Oricum nu interesează nici pe dracu'. Nimeni, dar nimeni aici nu întreabă dacă cei mici învață bine, ia zi, băi, o poezie, cum auzeai la generația părinților tăi, ci doar dacă vor merge în sistemul public sau privat în secondaire. n sistemul privat nu sînt greve, costă între trei mii și zece mii pe an, școlile sînt o medalie pentru părinții cu cariere solide, cei cu vieți bine planificate, realizații, antrenații, performerii. Copiii joacă hochei, tenis, schiază, fac artă. În spațiile astea se dezvoltă network-ul și-i cresc șansele să devină lider de tînăr. Acum copilăresc pe tablete și asta sapă-n toată lumea, dar și ei, ca și adulții, au nevoie de meschine adicții care nu ucid. Unii părinți își urmăresc progeniturile pe tobogane, alții îi lasă la jocuri mecanice, la curse, înfulecă burgeri și poutine cu un sos brun foarte sărat, beau cole, fante, apă îmbuteliată. Sînt copii-vegan, plictisiți, care rumeagă doar broccoli, e de înțeles, mîncarea e abominabilă. Cafeaua e servită-n pahare de plastic, e amară și neechitabilă. Îți dă un buzz suficient de puternic cît să-ți dezvolți pe mai departe mizantropia. Dacă se dărîmă o schelă din depozitul ăsta plin cu copii și cu adulți obedienți și nu se deschide ușa de la intrare? În provincia asta s-au prăbușit poduri peste autobuze școlare, pe Plateau zidurile caselor au căzut în capul livreurilor de pizza, sînt gropi peste tot, acasă te ferești să fumezi un joint pe balcon, oricum nu-ți mai place deloc iarba, e o prostie să crezi că asta e cauza unei generații, odată decriminalizată, legalizată, ce vă mai rămîne? Dacă se prăbușește întreb, cum ce?, cușca asta în care nu avem aer, dar în care copiii noștri, deocamdată, mișună încontinuu pe schele. Ți se răspunde că exagerezi cu pesimismul, că ție nu-ți place nici măcar cafeaua de la Tim Hortons, că te piși pe curcubeiele altora, că nu sînteți, băi, băiete, într-o utopie, copiii mai pot crește la țară, bunicii sînt urbani, nu mai vor beznă, noroi, dulăi, orătănii și veceuri în curte. O minge din burete roz se rostogolește spre tine. O iei de jos și lovești cît poți de tare în prima ceafă din fața ta. Aștepți o reacție. Nu se întîmplă nimic.